Cipuri pentru angajatii companiei Ikea

Read Full Post »

Povestea dramei mele

 

Ecaterina Chele

 

Am 83 de ani şi din pragul apusului privesc în urmă la anii zbuciumaţi ai vieţii mele. M-am născut în Basarabia, comuna Sângerei, judeţul Bălţi. Fiică de ţărani, am avut ocazia să cunosc bine viaţa de la ţară.

Acolo am petrecut cele mai fericite momente din viaţa mea. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea s-au suprapus cu perioada 1918-1940, adică atunci când Basarabia era acasă, în sânul României. Mulţi tineri din Basarabia, printre care şi eu, au învăţat în licee, şcoli normale şi de meserii din Ţară.

S-a născut astfel o generaţie de intelectuali bine instruiţi, dar aproape toţi am căzut pradă represiunilor bolşevice. Basarabia ocupată în 1940 a fost decapitată prin arestări şi deportări în masă, prin acte de o violenţă nemaipomenită. Pentru familia mea, abia înfiripată, au început anii de calvar. Cu groază îmi amintesc acum de acea perioadă. Sovieticii au pregătit cotropirea din timp. La noi în sat erau mulţi diversionişi plătiţi de ruşi, care dădeau foc grâului strâns, pentru a trezi nemulţumirea populaţiei, iar în paralel duceau o propagandă intensă, cum că în Rusia viaţa este frumoasă. Se răspândea şi literatură subversivă. În ziua de 28 iunie 1940, Radio Bucureşti a anunţat cedarea Basarabiei în urma ultimatului dat de U.R.S.S. A fost un şoc. Te uitai în jur şi parcă totul se schimbase. Domnea o atmosferă de incertitudine şi apăsare. Unii locuitori au fugit peste Prut, s-au retras şi autorităţile române. Pe drum, deseori refugiaţii erau atacaţi de bande formate din provocatori ruşi. De la bun început, noul regim şi-a arătat cruzimea.

A declanşat vânătoarea de oameni. După cotropire, am mai lucrat un an de zile în învăţământ, ca şi ceilalţi învăţători. Toate manualele româneşti au fost arse. Noi a trebuit să învăţăm alfabetul rusesc, toate cărţile au fost traduse din limba rusă şi a fost adoptat sistemul de învăţământ sovietic. În manuale erau multe neadevăruri, limba era stâlcită, textele erau încărcate cu conţinut ideologic. Limba noastră devenise „moldovenească“. O simplă aluzie la limba română te putea costa locul de muncă, în cel mai bun caz. În şcoală se învăţa istoria Rusiei, istoria U.R.S.S. şi istoria Republicii Sovietice Moldoveneşti. Adevărata istorie a românilor a fost interzisă. Astăzi mulţi nu-şi cunosc trecutul. Pentru noi, intelectualii, toate acestea erau străine şi nu le puteam accepta. Fuseserăm educaţi şi învăţaţi să ducem lumina şi adevărul în rândul poporului. Puterea sovietică pregătea deportarea intelectualilor şi a ţăranilor gospodari din Basarabia. Rusia avea o experienţă bogată în problema deportărilor, rămânea să o aplice şi asupra noastră. La vreo trei săptămâni după instalarea noului regim, prin iulie 1940, a fost arestat Vasile Gafencu, vecin cu noi, membru în Sfatul Ţării din 1918.

El a fost luat într-o maşină sub o escortă de soldaţi. Eram în curte şi Gafencu ne-a făcut cu mâna un semn de adio. Restul familiei lui a fost pusă pe lista de deportare din 1941. A avut noroc că a început războiul. În 1944 au fugit în România. Dar gheara sovietică i-a ajuns şi acolo; băiatul lor, Valentin, a murit în închisoare în România.

Soţul meu, Constantin Chele, era originar din com. Buhalniţa, jud. Neamţ. După absolvirea Şcolii Comerciale din Piatra-Neamţ, a primit loc de muncă în com. Sângerei, Basarabia. În 1937, noi am întemeiat un cămin. După ocupaţia sovietică din 1940, dintre ai noştri s-au găsit „cozi de topor“ care ticluiau declaraţii, iar pe baza acestora se întocmeau dosare. Soţul meu, care lucrase în Sângerei ca perceptor, a fost mutat la Bălţi în calitate de controlor financiar, după ce a susţinut un examen. În iunie 1940, el a trimis toată arhiva în Ţară, dar nu a plecat, fiindcă eu urma să nasc în scurt timp. Din Bălţi a revenit în Sângerei. De câteva ori a încercat să obţină de la autorităţile sovietice permisiunea de a pleca cu familia în România, dar nu i s-a aprobat, probabil ne aflam deja pe lista neagră. Nu departe de noi, în casa lui Nică Grăjdieru, era sediul miliţiei. Am observat că în seara zilei de 12 iunie 1941, în curtea miliţiei s-au adunat mai multe căruţe. Nu ne imaginam ce poate însemna asta. Am înţeles peste câteva ore, noaptea. La orele două s-a bătut la ambele uşi ale casei, cea din faţă, la prispă, şi cea din spate, pe care o foloseam permanent. Soţul meu a deschis uşa din faţă, iar mama pe cea din dos. Atunci a intrat un grup de oameni, din cauza haosului nu mai ţin minte câţi au fost. Printre ei era unul Borisov.Rus de origine, urmărit de bolşevici, se refugiase în satul nostru şi lucra ca felcer. A acceptat colaborarea cu puterea de care fugise până atunci. Un altul dintre ei a strigat în limba rusă să ne grăbim, să nu luăm cu noi nimic, căci totul ni se va da acolo unde ne duc. Eram speriaţi şi nu ştiam ce să facem.

Mama ne-a dat 400 de ruble. Unul dintre cei veniţi, pe nume Pascaru, originar din Transilvania, s-a apropiat de mine şi-mi tot spunea încet să iau cât mai multe lucruri. El era de meserie învăţător, dar deţinea un post în Comitetul raional. A deschis dulapul şi mă îndemna să iau haine, dar eu nu l-am ascultat. Fiica noastră de 11 luni, Lidia se trezise şi se uita speriată în jur. Fratele meu mai mic, Mişa, o îmbrăca, iar ea gângurea „tpru-tpru“, ceea ce însemna „mergem la plimbare“. Bietul copil, nu avea de unde să ştie ce plimbare era pregătită pentru noi. Imediat după ce au intrat în casă, ne-au pus să ridicăm mâinile sus şi ne-au controlat de arme, ceea ce nouă ni s-a părut absurd. Soţul meu s-a pierdut şi şedea pe scaun alb ca varul, nu se putea îmbrăca. Fratele meu îl ajuta. Călăii tot strigau: „Mai repede, mai repede, nu luaţi nimic cu voi!“. Îndemnată pe furiş de Pascaru, am reuşit, totuşi, să pun câteva lucruri într-o ladă. Erau, în mare parte, hăinuţe de-ale fetei. Părinţii plângeau. Cel mai nemilos a fost Borisov. Astfel, în grabă, am fost goniţi din casă şi, sub escorta baionetelor, duşi la căruţa care aştepta în drum. Apoi ne-au transportat până la capătul satului, unde am fost îmbarcaţi într-o maşină.

Eram şase familii. Nică Donea cu soţia Olga, ţărani din sat; d-na Valentina, soţia avocatului Enăchescu; familia Ţucanov cu cei doi copii; Corneliu Dendrino cu doi copii şi familia de învăţători Mocanu, Nicolae şi Ana. Pe N. Mocanu l-au ridicat din spital, unde zăcea la pat grav bolnav. Nu putea nici măcar să meargă singur. Soldaţii l-au luat într-o pătură şi l-au aruncat în maşină. Deja se zorea de zi, iar isprava groaznică era înfăptuită. De după deal se vedea o geană albă. Satul dormea. Bărbatul meu s-a uitat în jur şi a rostit disperat: „Rămâi cu bine, sat frumos, n-o să te mai văd niciodată!“ Vorbele lui au fost profetice. De la bun început am fost trataţi ca nişte criminali. Sărmanul Mocanu se văita în suferinţele bolii, iar noi nu puteam să-l ajutăm cu nimic. Iar paznicii îl tot tachinau: „Taci, că la nimic nu-ţi folosesc văicărelile tale.“ Fata mea a început să plângă. Ea era cel mai mic pasager al acestui camion odios. Când fata a început a plânge, un soldat a strigat: „Nu plângeţi! Din satul vostru vor mai fi ridicate încă 170 de familii.“ Dar a început războiul şi „isprava“ bolşevică a continuat mai târziu, în 1949, cu alte zeci de mii de familii deportate.

Noi eram primii, cu noi a început calvarul… Ne-au dus la gara Pământeni din Bălţi, unde ne-au descărcat ca pe nişte vite într-o ogradă plină cu alţi nenorociţi ca noi. Ograda era împrejmuită cu sârmă ghimpată şi peste tot erau paznici. Sărmanul Mocanu ofta pe pătura lui, sub gard. Acolo am stat până după-amiază. A urmat o altă etapă – încărcarea în vagoane. Eram flămânzi, mâncasem numai ce ne-a pus mama la repezeală, o bucată de pâine cu brânză. Într-o asemenea stare însă, nu-ţi venea să mănânci. Am mers, împreună cu soţul şi fiica mea, până la staţia Şoldăneşti. Acolo călăii au intrat în vagoane şi le-au ordonat bărbaţilor să coboare, spunându-ne că la locul de destinaţie ne vom reîntâlni. Dar a fost minciună. Bărbatul meu a luat fata în braţe, a sărutat-o, şi-a luat rămas bun de la mine. A fost ultima clipă în care am fost toţi trei împreună. Era un adio pe veci…

Acolo, la Şoldăneşti, fetiţa noastră a primit ultimul sărut de la tatăl ei şi apoi toată viaţa nu a avut cui spune „tată“. La el au rămas diplomele noastre de studii, banii pe care ni i-a dat mama, iar eu am rămas cu fata şi lada cu câteva haine mai vechi. Vagoanele în care eram transportaţi erau nişte vagoane pentru vite, murdare de bălegar, fără geamuri, doar sus de tot, sub tavan, o fereastră mică cu gratii. Ne-am aşezat fiecare pe unde am putut. Bietul Mocanu a rămas cu noi şi a mers cu noi până la Novosibirsk, unde l-au luat şi l-au dus la Mareninsk. Nu cred să fi ajuns până acolo, abia mai pâlpâia viaţa în el. În vagoanele acelea murdare autorităţile au făcut o singură „comoditate“, un mic veceu. Pază era multă, de parcă noi toţi, inclusiv copiii, am fi comis mari crime. Vieţile noastre nu valorau nimic pentru ei, asta am simţit-o de la început. Mâncare au început să ne dea peste mult timp, când mergeam deja prin Rusia. Era proastă, dar îţi potoleai cât de cât foamea.

Cu toată disperarea ce mă cuprindea, undeva în subconştient mă gândeam că trebuie să rezist pentru copil. Şi mereu aveam în gând o întrebare, pe care mi-am pus-o toată viaţa şi mi-o pun şi acum: „De ce? Pentru ce?“ Fata îmi zâmbea nevinovat, iar eu mă vedeam singură, fără sprijin, şi mă gândeam cum să rezist şi s-o salvez. Erau momente de incertitudine şi de groază. Eram cu toţii, în acele vagoane, mânaţi de o forţă brutală şi nu eram apăraţi de nici o lege. Rămânea numai credinţa în Dumnezeu. Şi dacă mai trăiesc astăzi, este numai datorită bunului Dumnezeu, care în momente de grea cumpănă făcea în aşa fel încât să scap; simţeam cum o forţă invizibilă, dar puternică, mă ajuta. Acuma, la vârsta mea, îmi este greu să răscolesc aceste amintiri triste, tot zbuciumul prin care am trecut. Am hotărât să scriu toate acestea în numele celor care au murit acolo şi care nu mai pot să spună nimic. După atâţia ani de zile, nu pot uita momentul când a pornit trenul din gara Pământeni – femeile şi copiii plângeau, se auzeau răcnete disperate. Când am trecut peste Nistru, din toate vagoanele s-au auzit iarăşi răcnete şi plânsete. În vagoane erau instalate difuzoare, prin care se făceau unele anunţuri. Când am ajuns în oraşul Kuibîşev, la 22 iunie 1941, am aflat că a început războiul. După acest anunţ, trenul nu mai staţiona în gări, ci mergea într-una, cu mici opriri pentru a ni se aduce mâncare. A treia zi după anunţarea războiului am ajuns în Ufa, apoi au urmat oraşele Celeabinsk, Barnaul, Omsk.

De la Omsk, după o zi şi o noapte, am ajuns în Novosibirsk. Aici trenul nostru a fost tras aproape de cheiul portului de pe malul fluviului Obi. Era o apă mare, încât abia îi zăream celălalt mal. Aveam în faţă doar incertitudine şi o presimţire grea în suflet… Despre bunicii mei după tată, Ion şi Mărioara Cucu, despre mama mea Anica şi despre fratele meu Ion, mai mare decât mine cu doi ani, am primele amintiri. Tata, Gheorghe Cucu, a fost luat în armata ţaristă în primul război mondial, când eu aveam doar zece luni, şi a luptat pe front, de la Riga la Hotin. Când s-a terminat războiul, împlinisem deja 5 ani. Din acele vremuri, mi s-au întipărit în mintea mea de copil lucruri văzute de mine sau auzite din spusele celor adulţi, despre cum treceau pe la noi prin Basarabia, prin satul meu natal, cete de soldaţi ruşi, pe care îi numeam „moscali“. Lumea se temea de ei, căci se îmbătau des, iar la mânie tăiau cu sabia. La noi în casă a stat într-o vreme un „moscal“, Vasica, mai mereu beat. Striga, cânta, juca, iar noi copiii ne temeam de el şi când venea, fugeam pe cuptor. Mama, îmi aduc aminte, avea şi ea frică de el. Bunelul stătea şi dormea cu noi în casă. Într-o zi, era iarnă, afară era frig, noi ne jucam pe cuptor, iar mama cu bunelul s-au dus cu treburile pe la vite. A venit Vasica beat, abia se ţinea pe picioare, şi a lăsat uşa deschisă. Fratele Ion a strigat să închidă uşa, că ne este frig. Nu ştiu dacă a înţeles sau nu ce i-a spus Ion, dar s-a supărat, a luat cociorva [vătraiul] de sub vatră şi s-a năpustit la noi pe cuptor. Ion s-a înghesuit lângă mine, iar el a început a ne strânge cu cociorva la perete. M-am speriat şi am început să ţip cât mă ţinea gura.

Fereastra de pe cuptor dădea în ograda vitelor şi mama cu bunelul, auzind ţipetele noastre disperate, au alergat repede. Mama, ajungând înaintea bunelului, l-a apucat pe „moscal“, care stătea în gura cuptorului şi ne ghigosea la perete, şi l-a trântit jos. „Moscalul“ fiind beat, nu se putea scula. Bunelul l-a ajutat să se ridice, ocărându-l într-o rusească stâlcită, i-a luat sabia şi l-a culcat pe laiţa de sub fereastră şi a stat lângă el de pază. Frica de „moscal“ a dăinuit până am crescut şi am început a pricepe la viaţă. „Moscalii“ treceau pe rând, se opreau prin sat, jefuiau, erau cazuri când ucideau, iar lumea avea mare frică de ei. Auzeam de la cei mari că e „sloboda“ [liber], au început a-i jefui pe boieri şi pe cei bogaţi. Îl auzeam pe bunelul zicând: „Moscalii iştea pradă cu toţi răii laolaltă, pradă şi ucid pe cei avuţi şi tot zic că sunt revoluţionari, că a venit vremea celor săraci să pună mâna pe stăpânire.“ Îmi aduc aminte, era primăvară, noi ne jucam pe afară, când într-o bună zi a venit altă armată care-i fugărea pe „moscali“, prinzându-i pe cei care au comis jafuri şi punându-i să aducă înapoi lucrurile furate. Mare ne-a fost mirarea că noii veniţi ştiau limba noastră; noi le ziceam „moscali“, iar ei ne spuneau: „Noi nu suntem moscali, noi suntem soldaţi români, suntem de acelaşi neam cu voi.“ Bunelul îi zicea bunicuţei: „Ne-am deprins cu moscali şi acum nu îţi vine se crezi că ne-a venit neamul nostru, vorbim şi ne înţelegem, ne spun că o să ne dea pământ la ţărani, că asta este porunca regelui, că acuma vom avea rege, şi nu împărat.“ „Toate ar fi bune, dacă ar veni Gheorghe acasă, la copchii“ – plângea bunicuţa. Într-o duminică, stăteam la fereastră şi mă uitam în ogradă cum se jucau câinii, când deodată, văd un „moscal“. Am strigat speriată: „Mamă, vine un moscal, a sărit pârleazul la noi în ogradă!“ Mama s-a uitat pe fereastră şi a strigat ieşind pe uşă: „Ăsta-i tatăl vostru!“ Am ieşit amândoi şi ne uitam la el stingheri, ne era frică de el, că era moscal. Ne-a luat pe rând în braţe, ne-a sărutat: „Copiii mei dragi, v-am lăsat micuţi, şi acuma vă găsesc mari. Dar unde este Vasile?!“ Vasile era fratele nostru mai mare. „Vasile a murit, l-a aruncat un cal, lovindu-l la cap“, a răspuns mama plângând. A plâns şi tata. Au venit şi buneii, au plâns de durere după Vasile şi de bucurie că tata este viu. Tata le-a povestit cum a fost luat prizonier la asediul Lvovului şi dus în Germania, unde a stat tot restul războiului.

Tata povestea: „Pe toţi prizonierii din alte ţări îi chemau acasă, pe noi nu ne chema nimeni, de asta am venit aşa de târziu. Pe noi ne-au trimis în Rusia, unde acum îi revoluţie… Cu greu mi-au dat drumul de acolo; noi ne-am cerut acasă, în Basarabia, am spus că avem copii. Ne-au adus până la Nistru, aici am fost preluaţi de soldaţii români, care ne-au dat de mâncare – pâine şi brânză –, spunându-ne: «De-acum, fiecare la casa lui.» Aşa că am venit cu trenul de la Râbniţa până la Bălţi.“ Îmi aduc aminte că bunica mă lua lângă ea la scărmănat lână. Mă chema să îmi spună o poveste. Numai că mă aşez eu lângă bunica la scărmănat lână, când aud strigând: „Lică Mărioară! Lică Mărioară!“ „Iaca s-a trezit şi Ţurca şi vrea de mâncare“, zicea bunicuţa, cu greu sculându-se de jos, ţinându-se de şale, ca să iasă afară la chemarea Ţurcăi. Era o evreică – vecină cu noi, care avea doi copii, pe Haica şi pe Iţic, care erau de seama noastră şi ne jucam cu ei, mai ales seara, împrejurul casei lor, unde creşteau buruieni înalte, de nu se vedea calul din ele, străbătute de o singură cărare de la stradă până la uşa casei. Ştrulea, bărbatul Ţurcăi, stătea toată ziua în prăvălia pe care o aveau. Erau diferiţi de noi, dar ca vecini, părinţii mei şi buneii se împăcau bine cu aceasta familie. „Ce vrei fa, Ţurcă?“ o întreba bunica. „Poate ai un ulcioraş cu lapte prins, dar să fie proaspăt, şi vreo 4-5 ouă tot proaspete…“ Bunicuţa îndeplinea cererea jupânesei Ţurca, căutând prin cuibare ouă proaspete, iar în trihorn [spaţiul dintre hornul cuptorului şi perete] lapte prins şi le da jupânesei. Apoi se frăsuia [se plângea]: „Cam puţintel îmi dai, fa, Ţurcă. Ia vezi de mai socoate şi tu câtă trudă şi alergătură este în urma vacii, ş-apoi orătăniile de găini mănâncă mult.“

„Lasă, lică Mărioară, să fie şi de pomană, să ai şi pe lumea cealaltă“ – îi răspundea Ţurca. „Pe mine, fa, Ţurcă, tot mă pui să-ţi fac pomană, iar tu niciodată nu faşi pomană, când cumpăr de la tine şeva. Ţie nu-ţi trebuie pe şealaltă lume?“ După ce plătea jupâneasa pe lapte şi pe ouă, mai zicea: „Vezi, lică Mărioară, poate-mi mai dai oleacă de pătrunjel, mărar şi vreo câţiva căţei de usturoi.“ „Mâncate-ar puricii cu Ţurca ta! La tine în ogradă cresc buruiene cât casa şi nu-ţi poţi pune pintrijel, mărar, usturoi. Ş-apoi eu îţi dau, nu-i mare lucru, dar te-ai deprins a nu face nimica. Eu nu pot să stau cât ţii leacul, mă învârtesc toată ziua, că dacă nu alerg ziua, noaptea nu pot să dorm“, îi spunea bunica din fugă, dându-i din cele cerute. „Şi hai, fa, cară-te mai repede că nu am timp de şezut.“ Conversaţiile de acest gen erau aproape zilnice, erau complet lipsite de răutate şi fiecare îşi ducea ritmul său de viaţă.

http://blog.nouadreapta.org

Read Full Post »

Inselari dracesti – Implanturile extratestre

Read Full Post »

Reclama la Coca Cola.Foarte mare atentie la ce consumati.

1.Ochiul (Illuminati)

2.Coarnele

 

Read Full Post »