Pocainta preschimba iadul in rai

Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: “Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc. Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.

De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această vreme a postului: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel să ne rugăm în aceste zile scumpe pentru suflet, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.

“Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu găseşti în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.

Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal?

Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Sfântul Post postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce te târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel Înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: “Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi spus că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Iar când începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…

Iată Maria Egipteanca, această mare sfântă. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos.

Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este de ajuns doar ca creştinul să nu uite marile lui arme:pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a primit atât de mult ajutor minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt, care are putere să te învieze: “Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

http://tiedoamne.wordpress.com

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul – rugaciunea Postului Pastelui

 

In acesta perioada a Postului Pastelui sau Postul Mare se citeste aceasta rugaciune de umilinta si adevarata smerenie a unui mare invatator al vietii duhovnicesti Parintele Efrem Sirul. Rugaciunea se citeste de doua ori la sfarsitul fiecarei slujbe din post de Luni pana Vineri(nu si Sambetele si Duminicile). Ea poate fi citita insa si de fiecare crestin in fiecare zi, la rugaciunile de dimineata si de seara, dar si  in alte momente ale zilei.Cand o citim, facem cate o metanie dupa fiecare cerere.
Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert, nu mi-l da mie.(o metanie) Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-mi-l mie, sluga Ta.(o metanie) Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu. Ca binecuvantat esti Tu in vecii vecilor. Amin.(o metanie)

Apoi facem 12 inchinaciuni si spunem: „Dumnezeule curateste-ma pe mine pacatosul!(o inchinaciune)

Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului.(o inchinaciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule miluieste-ma.(o inchinaciune)

Fara de numar am gresit, Doamne iarta-ma.(o inchinaciune)

Dar daca crucea a fost o unealta de tortura rusinoasa si dureroasa pentru Domnul, e bine sa o cinstim?

Trebuie sa o cinstim cat se poate mai mult, caci Domnul imbratisat-o cu iubire si pe ea a ars ca pe un altar pacatul nostru. Crucea arata rusinea noastra, nu a Domnului; din partea Domnului arata iubire. Deci, gandul la ea ne face pe de o parte sa ne rusinam si sa ne caim de pacatele noastre si sa luptam impotriva lor, imbratisand si noi crucea cum a imbratisat-o Domnul, pe de alta, sa ne induiosam de iubirea Lui, Care ne-a mantuit prin ea de ele si sa o slavim.

Nu te gandesti la ostenelile si la suferintele ce le-au indurat parintii tai de pe urma neascultarii tale? Rusinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotriva, slavesti iubirea lor fata de tine si sporesti cainta ta. Dar nici Hristos nu Se rusineaza de crucea Sa. Caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale fata de noi.

Se va rusina El de iubirea Sa fata de noi, aratata pe Cruce? Nu, ci pururea si-o aminteste si ne-o aminteste, caci prin ea ne-a sters pacatele si prin faptul ca ne-o aminteste ne castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie ca Si-a varsat sangele pentru noi si ne indeamna sa ne amintim de moartea Lui, se intelege de moartea pe cruce. “Ca de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni” (I Cor. 11, 26).

La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gandi fara sa-L vedem rastignit pe cruce. Iar la Cruce ne gandim, tocmai pentru ca ne gandim la Hristos, Care S-a rastignit pe ea, deci nu ne putem gandi la ea decat vazand cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos si Crucea Sa sunt nedespartiti. Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arata pe cer impreuna cu Ei (Matei 24, 30), cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au primit iubirea Lui cat au vietuit in lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai inalta jertfa si orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37).

Mai sunt si alte locuri in Sfanta Scriptura care ne arata datoria de a cinsti Crucea?

Sf. Apostol Pavel se lauda cu Crucea Domnului si o socoteste puterea lui Dumnezeu: “Cuvantul Crucii celor pieritori nebunie este, iar noua, celor care ne mantuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18). Si iarasi:,, Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arata ca precum Crucea inseamna dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit pacatele pe cruce, si iubirea fata de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorat, asa inseamna ea si straduinta noastra de a le omori in noi prin osteneli si infranari proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos si prin iubirea fata de El.

Sfanta Scriptura socoteste Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despartea de Dumnezeu, locul pe care au fost infrante duhurile rele, focul in care a fost ars zapisul lor impotriva noastra. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se indepartase de noi, a imbratisat iarasi omenirea, ca pe una ce a platit datoria pentru pacat. Pe Cruce s-a omorat vrajba, pe Cruce a impacat Iisus Hristos, in Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a facut impacarea noastra cu Dumnezeu si, de cate ori facem semnul ei, ne gandim la ea cu credinta, aratam ca primim aceasta impacare si ca ne intalnim cu El pe acest loc, sau in acest semn al pacii. “Caci El este pacea noastra, El, Care a facut din cele doua – una, surpand peretele din mijloc al despartiturii,… ca, intru Sine, pe cei doi sa-i zideasca intr-un singur om nou si sa intemeieze pacea.

Sa-i impace cu Dumnezeu pe amandoi, uniti intr-un trup. prin cruce, omorand prin ea vrajmasia” (Efes. 2, 14-16). ” Caci in El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Insul toate cu Sine sa le impace, pe cele de pe pamant, cu cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele Crucii Sale” (Col. 1, 19-21). ,, Stergand zapisul ce era asupra noastra, caci ne era potrivnic noua cu randuielile lui, si pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe orice. Dezbracand (de putere) incepatoiile si domniile, le-a facut de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Col. 2,14 si 15). Prin Cruce S-a inaltat Iisus Hristos la marire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1). Daca ar fi fost lucru de rusine pentru El, nu S-ar fi inaltat prin ea.

Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). Mantuitorul insusi spune: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba in primul rand de crucea din suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca purtare a ostenelilor si necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El pacatul. Si, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gandul, sa-l faca si cu mana, ca si mai usor sa-si aduca aminte de Crucea lui Hristos si de datoria sa de a o purta in suflet, de a fi cu recunostinta fata de El si de a lupta impotriva pacatelor?

http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro

Profetiile parintelui Ilarion Argatu, despre vremurile de pe urma.

 

Va fi pustiu peste tot  şi jumătate din Bucureşti va fi sub dărâmături

 

Am văzut o jumătate de Bucureşti sub dărâmături şi jumătate în picioare, dar pustiu şi gol, fără oameni. Pe străzi erau maşini de tot felul, care mai de care mai frumoase, mai luxoase, dar fără oameni. Puteai să-ţi alegi pe care voiai. Nimeni nu era şi nimănui nu-i trebuiau. Am văzut oraşe şi sate pustii, câmpii verzi dar pustii. Am intrat într-o casă, să mă dumiresc, dacă este cineva acasă. Nimeni. Pe aragaz, încă mai fierbea ceaunul cu mămăliguţă, masa era aranjată. Jos lângă aragaz un şorţ şi haine femeieşti, semn că a prins-o moartea pe gospodină făcând mâncare, iar pe scaune şi spătar haine bărbăteşti şi femeieşti, semn că stăteau la masă. M-am mirat şi eram stupefiat de acea linişte ca de mormânt şi de acel pustiu. Începând de la Galaţi şi până în nordul Moldovei, nu ştiu dacă am întâlnit vreo şapte oameni de toţi, aşa de rari şi de departe erau unii de alţii, poate la sute de kilometrii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine albe, semn că numai atâţi drepţi s-au mai găsit printre oameni când s-a produs cataclismul. Am văzut până în Rusia. Până la Moscova, nu ştiu dacă or fi fost 7 oameni pe care i-am întâlnit şi aceia erau îmbrăcaţi în haine albe. Pe aici locurile erau arse, de parcă ar fi dat cineva foc la munţi şi la câmpii şi clădiri dărâmate ca la cutremur.

Ce va fi mai încolo !?

De la revoluţie încoace s-a întors totul pe dos. Nu mai este ruşine, nu mai este milă, dragostea s-a împuţinat şi va fi şi mai rău. Dacă această revoluţie pornea de la lumină, reuşeam noi, dar aşa, a pornit de la întuneric, de la reformatul acela şi ca să fie bine trebuie o contra revoluţie. Tot răul l-a adus libertatea avorturilor, dată de acel Petre Roman, suntem pe primul loc în lume cu uciderea de prunci.

Goliciunile pe care le vedeţi peste tot: în ziare, reviste, la televizor, sunt puse special ca omul văzându-le să-i strici mintea, iar violenţa pe care o arată ei în film sau la ştiri, e pusă special ca să-i strice omului inima şi odată câştigate acestea poţi să-l conduci pe om cum vrei. Toate relele se arată special, ca din lipsă de credinţă să intre diavolul.  Ce-a ajuns ţara mea de râsul întregii lumi. Noi, trebuia să fim ca o floare în faţa tuturor, pentru că avem credinţa cea adevărată, nu ceea ce suntem acum.

Vă mai aduceţi aminte de Ştefan cel Mare, de Constantin Brâncoveanu, un creştin adevărat, ca să nu ne calce turcii în picioare credinţa noastră ortodoxă şi-a sacrificat proprii lui copii. Credeţi că i-a fost uşor ca tată, să vadă cum sunt martirizaţi copiii lui?  Aţi văzut ce cuvinte frumoase spunea fiului celui mare: „ decât să trăieşti ca un păgân, mai bine mori ca un creştin”.

Azi ţara noastră e condusă de atei, prieteni cu turcii, cu arabii, chinezii – toţi păgâni. Fetele noastre sunt vândute de te miri cine, la turci pentru desfrânare. Nu mai este ruşine, nu mai este bunul simţ, respect, milă, iar dragostea s-a împuţinat.

Ce va fi mai încolo? Va fi mai rău! Va fi vremea de apoi. Se vor întâmpla următoarele:

1.-„ Viaţa de familie va fi la pământ”, soţii se înşeală, nu se mai respectă, copiii nu mai ascultă şi nu-şi mai respectă părinţii.

2.-„ La vremea de apoi: ne vom ţine cu mâna de burtă şi ne vom uita la cer”, au sosit timpurile acelea. Câţi n-au ce mânca sau cu ce să-şi crească copiii !?

3.-„La vremea de apoi, curvia va fi la drumul mare, în ziua mare fără nici un fel de ruşine” Vedeţi dumneavoastră singuri, la tot pasul, tinerii făcând tot felul de gesturi, cuvinte ruşinoase, fetele pe jumătate goale, nu se respectă între ei, se jignesc, nu mai e dragostea  acea frumoasă dintre bărbat şi femeie cu respect, milă şi simţul sacrificiului unul pentru altul. Din cauza aceasta căsniciile, ori nu se mai fac, ori se strică foarte repede. Divorţurile care pe vremea mea nu prea auzeai de ele, azi sunt la modă, toată lumea divorţează.

4.- „La vremea de apoi, vor fi lacrimi în toate casele şi griji în servici”. Vedeţi câte nenorociri sunt în toate familiile: sărăcie, boli, copii fără servici, fac şcoli şi nu au unde să lucreze, şi griji în servici cu frica cu care stă omul zilnic m-o da afară sau nu m-o da.

5.- „La vremea de apoi, se vor sili dracii să ia la ei şi pe cei care sunt scrişi în cartea vieţii”, adică aceia care încă de la naştere au ţinut rânduiala lui Dumnezeu: botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, feciori, fecioare până la căsătorie, ţin posturile de peste an, merg regulat la biserică, fac fapte bune şi pe-aceia se  sileşte diavolul să-i ia la el.

6.-„La vremea de apoi, urlă diavolul ca un lup căutând pe cine să apuce”

7.- „La vremea de apoi, copiii vor avea chipul balaurului”, adică un trup cu mai multe nume. Omul este dintr-un trup şi suflet. Balaurii au un trup şi mai multe capete.

Au ajuns părinţii din zilele noastre, când îşi botează copii să le dea mai multe nume 2-3-4 şi când îl strigă, îl strigă numai pe unul singur. Nu-şi mai pun nume de sfinţi la copiii lor, pun nume de actori, cîntăreţi..

Pe vremea mea era un obicei şi aşa este de fapt bine, să pui numele copilului tău, după numele sfântului în ziua în care s-a născut, ca sfântul să-l ocrotească de-a lungul vieţii, sau a sfinţilor cu cruce roşie care urmează: Sf Gheorghe, Sf. Nicolae, Maica Domnului este înaintea tuturor sfinţilor.

8.- „ La vremea de apoi, fetele vor avea servicii de-şi vor ridica poalele pentru şefii lor.

Vin vremuri grele

Vin vremuri grele pentru că s-a împuţinat credinţa. Din cauza sărăciei, oamenii îşi vor vinde sufletul pentru hrană şi îmbrăcăminte. Lumea se va înrăi, va dispare dragostea şi mila dintre oameni. Se vor contopi preoţii cu mirenii şi nu va mai fi cine să conducă pe credincioşi. Credincioşii vor rătăci, că nu vor mai găsi nici păstorul şi nici calea. Va conduce banul şi interesul de a câştiga averi. Nu va mai avea milă şi grijă de sufletele credincioşilor, nimeni. Totul se va reduce la o simplă afacere. Nu vor mai pune preţ pe mântuire, credinţă, frică de Dumnezeu, datorie, obligaţie, răspundere şi conştiinţă ci pe bani. Se vor vinde unii pe alţii. Răutatea în lume va fi de nesuportat. Frica de Dumnezeu se va împuţina. Vom trăi timpurile cele de pe urmă. Habar nu avem ce greutate vor avea. Habar nu avem ce ne aşteaptă pe noi şi pe copiii noştri. Pe copiii noştri, aceste timpuri îi vor prinde nepregătiţi să le înfrunte, pentru că părinţii din ziua de astăzi   nu-şi mai educă copiii în frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni. Din cauza aceasta vor cădea victime multor răutăţi. Mamelor nu vă lăsaţi copiii în voia lor şi să-i ia valul acestui desfrânat veac. Veţi plânge veşnic, că nu v-aţi mântuit copiii şi ia-ţi făcut fii ai gheenei. Dacă lumea s-ar întoarce de la răutate, de la păcat şi necredinţă,  aceste timpuri nu ar veni acum şi nu am fi noi cei care le-am trăi.

Pecetea lui Antihrist

Când va veni acel timp, timpul lui Antihrist, cei trei ani şi jumătate pe care-i va petrece pe pământ, timp în care toţi cei credincioşi lui Antihrist vor fi pecetluiţi, nu va fi după cum credem noi acum şi după cum scriu unii şi alţii prin cărţi. În primul rând, pecetea lui Antihrist nu va fi pusă de om ca o ştampilă sau după cum mai spun unii cu laser. Nu va fi pusă prin constrângere şi şantaj. Nu va fi pusă numai celor care acceptă s-o poarte şi celor ce nu acceptă li se va îngădui să n-o poarte în schimbul unei taxe. Nu va fi pusă sub formă de cip, sau altfel. Nimic din toate acestea nu vor fi. Bineînţeles că se pregăteşte calea venirii lui Antihrist de supuşii şi slujitorii lui, aşa cum a fost pregătită şi calea venirii Mântuitorului de către profeţi şi de către Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan. Aceşti pregătitori şi „înaintemergătorii” venirii lui Antihrist vor pregăti omenirea folosindu-se de: viclenii, năluciri, înşelătorii, de care se scrie astăzi prin cărţi, apoi cu frica, cu înfricoşetoare şi diabolice metode de care nu ne putem închipui. Mai întâi se vor împânzi şi vor lua amploare organizaţii şi curente satanice, de se va îngrozi lumea. Crima şi desfrâul va fi la drumul mare. Nici în munţi, nici în păduri nu vei găsi locul curat din cauza desfrâului şi a barbariilor care se vor face. Femeile vor umbla ziua în amiaza mare pe stradă goale. Şi în biserici vor intra despoiate şi neruşinate. Ce vezi că fac pe străzi haitele de câini umblând în călduri aşa vor face oamenii. Respectul şi mila faţă de om va dispărea. De Dumnezeu foarte puţini şi pentru puţin timp îşi vor aduce aminte. Cei ce vor vorbi de Dumnezeu, vor suferi de la cei necredincioşi: ocări, bătăi, prigoană, nedreptate, vor fi scoşi din serviciu, din case, alungaţi din comunitate ca pe un rău. Aceştia vor suferi atât de mult încât se vor duce la morminte şi vor striga: „ieşiţi voi din mormânt ca să intrăm noi, că nu mai putem suferi!” se vor duce la munţi şi vor implora ca muntele să-i acopere că nu mai pot răbda. Semnele apocaliptice trebuie să se împlinească. Ceimulţi vor fi fiii lui Antihrist şi cei foarte puţini vor rămâne fiii lui Dumnezeu.

Atât fiii lui Antihrist cât şi fiii lui Dumnezeu vor fi însemnaţi cu o pecete pentru a se deosebi de la distanţă. Fiii lui Antihrist vor fi însemnaţi cu semnul lui satana „666”- număr omenesc (Apoc.13,18), iar fiii lui Dumnezeu vor fi însemnaţi cu Semnul lui Dumnezeu „+”: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru” (Apoc.7,3).

Când vor fi pecetluiţi, se va întâmpla în felul următor: cei ce au lucrat cu mintea, cu intelectul, cu propaganda, cu gura, împotriva lui Dumnezeu le va apărea pe frunte pecetea lui antihrist „666”; cei ce au lucrat cu braţele şi au alergat cu picioarele împotriva lui Dumnezeu le va apărea şi pe mâini pecetea lui antihrist „666”. Deci, nimeni nu le pune nici o ştampilă sau, să le facă cu laser, ci va apărea pur si simplu pe mâini şi pe frunte. Unii se vor îngrozi, când semnul de pe mâini şi frunte le va confirma că sunt însemnaţi ca fii a lui Antihrist şi vor încerca să scape de acest semn făcând operaţie, extrăgând bucata de piele cu pecetea, dar vor vedea că pecetea este imprimată şi pe os, iar prin pielea nouă cu care vor acoperi pecetea de pe os va pătrunde din nou pecetea şi nu vor putea să scape de ea. Aceştia se vor îngrozi şi mai tare încât vor căuta să-şi pună capăt zilelor şi nu vor putea. Dumnezeu va lua moartea de pe pământ în aceste clipe grozave. Se vor arunca în lama cuţitul şi vor vedea că lama cuţitului se îndoaie, funia se va rupe, glonţul va fi ca de mămăligă, piatra şi fundul prăpastiilor ca de ceară moale, muşcătura fiarelor şi a târâtoarelor din adâncuri va fi usturătoare ca de moarte şi nu vor putea scăpa de chinul ce va fi. Acesta va fi  un „vai”.

Sa luam aminte sa nu fim inselati,sa ramanem in ortodoxie,sa ne rugam mai mult la Dumnezeu,sa aiba mila de pacatele noastre.

Mântuitorul însuşi ne-a avertizat: „Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi… Deci de vă vor zice vouă: Iată în pustie este, nu ieşiţi; Iată în cămări, nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi Venirea Fiului Omului” (Matei 24, 23-27).

Sfântul Apostolul Pavel spune: „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii” (2 Tesaloniceni 2, 9). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului adaugă: „Fiind «tatăl minciunii» (Ioan 8, 44), va înşela închipuirea prin lucrări amăgitoare, aşa încât mulţimile să creadă că văd înviat un mort care nu e înviat şi şchiopi umblând sau orbi văzând, câtă vreme nu s-a săvârşit nicio tămăduire”.

In cartea Apocalipsei este scris: „Şi voi da putere celor doi martori ai Mei şi vor prooroci o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în sac. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Dumnezeului pământului. Şi de va vrea cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi-i mistuie pe vrăjmaşii lor; şi de va vrea cineva să-i vatăme, acela trebuie tot aşa să fie omorât. Aceştia au stăpânire să închidă cerul, ca să nu plouă ploaie în zilele proorociei lor, şi stă­pânire au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei si-i va birui si-i va omorî” (Apocalipsa 11, 3-7).

In cartea Proorocului Maleahi, unul dintre martori este numit în chip limpede: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” (3, 23).

Sfinţii Părinţi Efrem Siru şi Ioan Damaschin învaţă lămurit că acei „doi martori” (Apocalipsa 11,3) care vor veni înainte de sfarşitul lumii, sunt Sfinţii Prooroci Ilie şi Enoh.

Cuvântul lui Dumnezeu zugrăveşte în chipul următor venirea lui Antihrist la puterea lumii: pe faţa pământului, zdruncinată şi pustiită de război, „se vor ridica zece regi” (Daniil 7, 24). Şapte dintre ei vor fi de un cuget cu Antihrist şi îi vor supune lui toată puterea şi autoritatea. Ceilalţi trei cârmuitori vor încerca să-şi păstreze independenţa, însă Antihrist îi va înfrânge prin puterea armelor (Daniil 7, 8, 20, 24).

„Pentru Sfinţii lui Dumnezeu încercarea va fi cum­plită: răutatea, făţăria şi minunile prigonitorului vor spo­ri ca să-i înşele şi să-i amăgească. Prigoanele şi împiedi­cările meşteşugit scornite, cumpănite şi învăluite cu vicleană ingeniozitate, precum şi puterea nemăsurată a chinuitorului îi vor pune în situaţia cea mai grea, iar numărul lor mic va părea cu totul neînsemnat în faţa în­tregii omeniri… dispreţul tuturor, ura generală, cleve­tirea, asuprirea, moartea silnică vor fi soarta lor… Vrăjmaşii lui Antihrist vor fi socotiţi drept răzvrătiţi, drept duşmani ai binelui şi ordinii sociale [„terorişti”], vor suferi atât prigoane ascunse, cât şi făţişe, vor fi supuşi caznelor şi uciderilor…”

Cele dintâi ucideri le va săvârşi Antihrist asupra acuzatorilor săi – Sfinţii Prooroci Enoh şi Ilie. „Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî. Şi stârvurile lor vor zăcea în uliţa cetăţii celei mari, care duhovniceşte se cheamă Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor [Ierusalim]. Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri, vor privi la stârvurile lor zile trei şi jumătate, şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. Şi cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura de ei şi se vor veseli, şi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi Prooroci i-au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat întru ei şi au stat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce-i vedeau pe ei. Şi au auzit glas mare din Cer zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la Cer pe un nor, şi au privit la ei vrăjmaşii lor. Şi întru acel ceas s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate a căzut şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului Cerului” (Apocalipsa 11, 7-13).

Parintele Spiridon de la Petru Voda intr-un interviu despre post si cumpatare

Cuvantul de invatatura al parintelui Conon Romanul, impotriva ereziei ecumeniste.

Biserica Ortodoxă este Trupul Sfânt al Mântuitorului Iisus Hristos format din toţi oamenii botezaţi ortodox, care se străduiesc din toată fiinţa lor şi pe întreaga durată a vieţii lor, să păstreze şi să împlinească toate dogmele, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Părinţi ortodocşi.

Lucrarea de căpătâi a călugărului este păstrarea dreptei credinţe creştin-ortodoxe şi împlinirea voturilor monahale (ascultarea, fecioria şi sărăcia) înrădăcinate pe temelia Sfintei Evanghelii a Mântuitorului Iisus Hristos şi împletite cu postul şi rugăciunea în cadrul necesar şi unic al Sfintei Biserici Ortodoxe. Acestea trebuie să aducă, zi de zi, în sufletul său, apropierea de Hristos.

În vremurile de asuprire ecumenistă ce ni se pregăteşte, nu vom putea supravieţui decât dacă vom ţine în inimi toată agoniseala nevoinţei de până acum, dacă vom chibzui totul potrivit Sfintei Evanghelii a Mântuitorului Iisus Hristos şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Nu ne dorim a fi confundaţi cu vreo grupare dezbinătoare şi răzvrătită, cu duh potrivnic sfintei ierarhii. Dintotdeauna cei ce l-au arătat pe dracul gol au fost socotiţi colaboratori ai acestuia – dar ne asumăm acest risc, pentru simplul fapt că mult înaintea noastră, toţi călugării, greci, ruşi, sârbi şi georgieni au fost iniţiatorii ieşirii Bisericilor lor din Consiliul Ecumenic; mai mult, suntem de acord a ne canonisi cu tăcerea, dacă vreun singur cuvânt din cele scrise de nui va fi arătat a nu fi după Evanghelie sau Sfinţii Părinţi.

Avem peste 300 de semnături ale diverşilor părinţi din ţară şi străinătate ce aşteaptă, deocamdată în rugăciune, o îndreptare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române faţă de capetele enunţate în PROCLAMAŢIA înaintată de ziua Sfântului Mucenic Gheorghe a anului 2003. Mulţi din cei ce subscriu acestui apel sunt duhovnicii frăţiilor voastre, care din bătrânească înţelepciune încă nu vor să ridice primii piatra asupra şarpelui. Până la o vreme când cu toţii vom pune umărul la a zdrobi eresul, ce ne pândeşte Biserica, cu Însăşi Piatra cea din capul unghiului – Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Dumnezeu.

Cum oare va sta liniştită o fecioară în casa sa atunci când se aprinde cu foc un capăt al locaşului? Nu va alerga oare ca să aducă apă pentru a nu se împrăştia focul mistuitor? Nu trebuie oare să facă chemare către cei ce o pot ajuta? Iată care este cea de a treia rucodelie a monahului zilelor de pe urmă: a nu tăcea, a nu ascunde lumina, a nu face compromisuri credinţei ortodoxe. Glasul nostru trebuie să se facă auzit tuturor celor care vor să se mântuiască şi nu mai ştiu cum să o facă.

Chiar de ar trebui să înfruntăm vâltoarea înşelărilor acestui veac, cuvintele adevărului trebuie să se audă limpede, liniştitor şi clar, mai presus de tot ce înseamnă erezie, apostazie şi minciună. Ne va mântui Dumnezeu după cum vom mărturisi .. sau nu.

Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt care-s primejdiile, cum ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc? Primejdiile şi manifestările aferente sunt multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte, de a se lăsa momit. Dar, totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc cu adevărat viaţă creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii creştine; cei ce nu cochetează diplomatic cu poruncile Sfintei Evanghelii, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă şi nici nu fac concesii „pietist-ecumeniste” în faţa lumii si a năravurilor ei.

Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica de teamă şi de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai , veşnicie.

Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atâta nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine şi vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, care ne mustră pe toţi cu aceste cuvinte : „Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?” (Matei 23. 32-33).

Predica parintelui Bartolomeu Anania – Intrarea Domnului in Ierusalim

Cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur despre iudei: popor blestemat ce se inchina satanei, iar sinagoga lor este casa de desfrau

 

Cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur (c. 347-407) desi pare aspru si nedrept, e cat se poate de adevarat si drept. Pe drept cuvant numit “parintele saracilor, ocrotitorul vaduvelor”, bland si smerit cu inima, mult milostiv, cand era vorba de adevar, de credinta, de compromisuri, era aspru si tunator. Din cauza sinceritatii si curajului sau a suferit toata viata prigonit de eretici, iudei si pagani. Un scurt cuvant de mai jos pune in lumina caracterul sau incoruptibil de idei straine Ortodoxiei, fiind model pentru crestinii de azi la marturisire si fermitate. Marturie stau mana dreapta si urechea stanga neputrezite pana azi, dupa 1600 ani de la adormire. Vorbele oamenilor la moartea sa, sunt cutremuratoare: “mai bine sa apuna soarele decat sa taca gura lui Ioan!”

Din fragmentul de mai jos reies urmatoarele:
– sinagoga jidovilor (evreilor) e casa de desfrau, inchinare la idoli si pestera de talhari, inca de pe vremea Profetilor Vechiului Testament si a Mantuitorului;
– iudeii nu se inchina lui Dumnezeu ci satanei (vezi Ioan 8,44: voi sunteti din tatal minciunii,iar tatal vostru e diavolul);
– viclenia iudeilor e nemasurata, ei trag mereu la pierzare pe crestini (relateaza o intamplare dramatica);
– iudeii au devenit din popor ales, popor blestemat prin rastignirea Mantuitorului lumii. Cuvantul de la Matei 27:25 e explicat de Sf. Parinti ca moment al blestemului jidovilor: “Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!”. Blestemul nu dispare decat prin increstinare totala si sincera la crestinism (vezi cazul lui Steinhardt);
– credinta noastra nu trebuie sa fie amestecta cu influente pagane, iudaice si sectare (un semnal de alarma contra ecumenismului si sincretismului actual);
– iudeii nu au nimic bun in ei caci nu sunt pagani nestiutori de Hristos, de Dumnezeu ci stiu Legea, au auzit de Mesia dar nu cred in El (pacat impotriva Duhului Sfant ce nu se iarta!; pacat impotriva evidentei si credintei);
– sinagoga e mai cumplita si mai vatamatoare ca templele paganesti, caci nu se jetfesc oi si tauri ci chiar sufletele oamenilor (ducandu-le la pierzare prin minciunile evreilor).

“Stiu ca multi ii cinstesc pe iudei si socot ca vietuirea lor de acum este plina de buna-cuviinta. Acest lucru ma face sa smulg din radacina o astfel de parere!
Am spus ca intru nimic nu-i mai bun teatrul decat sinagoga. Si o voi dovedi cu spusele profetului. Doar nu sunt iudeii mai vrednici de credinta decat profetii! Ce spune dar Profetul? „ Fata de desfranata ti s-a facut fata! Fara de rusine te-ai facut tuturor!” . Iar casa in care sta desfranata este casa de desfrau. Dar, mai bine spus, sinagoga nu este numai casa de desfrau si teatru, ci si pestera de talhari, si locuinta de fiare salbatice. „Pestera de hiena a ajuns pentru Mine casa voastra” , spune Profetul. Casa lor n-a ajuns locuinta unei fiare oarecare, ci locuinta unei fiare necurate. Si mai spune Profetul: „ Am lasat casa Mea, am parasit mostenirea Mea”. Iar cand Dumnezeu paraseste casa, ce nadejde de mantuire mai poate fi? Cand Dumnezeu paraseste casa, locul acela ajunge locuinta draceasca.
Dar, negresit, mi se va spune ca si iudeii se inchina lui Dumnezeu. Doamne fereste! Sa nu se spuna una ca asta! Nici un iudeu nu se inchina lui Dumnezeu.
– Cine spune asta?
– Fiul lui Dumnezeu! „Daca ati sti pe Tatal Meu, spune El, M-ati sti si pe Mine; dar nici pe Mine nu Ma stiti, nici pe Tatal Meu nu-L stiti” . Ce marturie mai vrednica de credinta decat aceasta sa-ti aduc?

Mai indrazneste cineva dar sa spuna ca sinagoga nu-i locas de inchinare la idoli, odata ce iudeii nu-L cunosc pe Tatal, odata ce iudeii L-au rastignit pe Fiul, odata ce iudeii au respins ajutorul Duhului? In sinagoga lor nu I se slujeste lui Dumnezeu, Doamne fereste! Sinagoga lor e locas de slujire idoleasca.

Cu toate acestea, unii crestini privesc sinagogile ca pe niste locuri vrednice de cinste. Si asta n-o spun de la mine, ci o stiu din experienta. Acum trei zile (credeti-ma, nu mint) am vazut cum o femeie libera, o crestina, cu buna-cuviinta in imbracaminte si purtari, era silita de un ticalos si un nesimtitor, dupa infatisare crestin – n-as spune ca un om care a indraznit o astfel de fapta poate fi crestin adevarat – sa intre in sinagoga evreilor si sa jure acolo pentru o pricina pusa de la el la indoiala. Femeia, apropiindu-se de mine, m-a chemat in ajutor si mi-a cerut sa impiedic silnicia cea nelegiuita, caci nu-i era ingaduit ei, care se impartasise de Dumnezeiestile Taine, sa intre in sinagoga.

Aprins de manie si inflacarat, n-am ingaduit sa fie tarata sa savarseasca nelegiuirea aceea si am smuls-o din mainile lui. L-am intrebat pe siluitor daca e crestin. Cand mi-a marturisit ca e crestin, l-am mustrat cu asprime; l-am facut smintit si neghiob; i-am spus ca nu-i cu nimic mai bun decat un dobitoc, daca el, care spune ca se inchina lui Hristos, taraste pe un altul in pesterile iudeilor, cei care L-au rastignit pe Hristos. I-am vorbit mult. Mai intai l-am invatat din Dumnezeiestile Evanghelii ca unui crestin nu-i este deloc ingaduit sa jure si nici nu-i este ingaduit sa sileasca pe altul sa jure. Apoi i-am spus ca nu trebuie sa sileasca sa jure nu doar pe un crestin, dar nici pe un necrestin. Dupa ce cu multe si lungi cuvinte i-am scos din suflet parerea cea ratacita, l-am intrebat de ce a lasat deoparte biserica si a tarat-o pe femeia aceea in sinagoga evreilor. Mi-a raspuns ca i-au spus multi ca juramintele facute in sinagoga au mai multa putere, sunt mai infricosatoare.

La auzul acestor cuvinte, am oftat, m-am aprins de manie si apoi am ras iarasi. Am suspinat cand am vazut cata putere are viclenia diavolului ca sa-i induplece pe oameni! M-am aprins de manie cand m-am gandit la trandaveala celor inselati. Si am ras, iarasi, cand am vazut cat de mare si cat de cumplita este prostia celor inselati.
V-am spus si v-am istorisit acestea, pentru ca nu va induioseaza, nici nu va doare de crestinii care sufera si savarsesc astfel de fapte. Cand vedeti ca unul dintre fratii vostri cade in niste nelegiuiri ca acestea, socotiti ca nenorocirea este a altuia, nu a voastra. Daca va tine cineva de rau, credeti ca va aparati spunand: „ ce ma priveste!” , „ce legatura am eu cu el!” . Nu! Cel ce graieste asa graieste cuvinte pline de cea mai cumplita ura de oameni, pline de cruzime diavoleasca. Ce spui? Esti om, esti si tu de aceeasi fire cu el, dar, mai bine spus, daca trebuie sa vorbesc de fire, ai un singur Cap, pe Hristos, si mai indraznesti sa spui ca n-ai nici o legatura cu madularele tale? Cum mai marturisesti atunci ca Hristos este Capul Bisericii? Capul in chip firesc alatura toate madularele, le aduna si le leaga bine unele cu altele. Iar daca n-ai nici o legatura cu madularul tau, atunci n-ai nici o legatura nici cu fratele tau si nici nu-L ai cap pe Hristos. Ca pe niste copii mici va infricoseaza iudeii, si nu simtiti. Dupa cum multe slugi rele provoaca haz mult cand ii sperie pe copii cu masti infricosatoare si caraghioase caci mastile prin ele insele nu sunt infricosatoare, ci par asa din pricina simplitatii mintii copiilor, tot astfel si iudeii ii infricoseaza pe crestinii care nu sunt destul de tari in credinta. Cum poate fi infricosatoare sinagoga iudeilor, cand ea este plina de rusine si de ras, cand iudeii sunt niste izgoniti, niste invinsi, niste osanditi?
… Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstita chiar decat crasma!Sinagoga nu este numai locuinta de talhari si de crasmari, ci locuinta de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar si sufletele iudeilor. Si asta voi incerca s-o arat la sfarsitul cuvantului.
Ce iertare vei avea cand esti crestin pe jumatate? Credeti-ma, imi voi da mai degraba viata decat sa trec cu vederea pe unul pe care il stiu ca are o astfel de boala…
De este amestecat printre voi unul de alt neam, faceti-l cunoscut! nu ca sa-l omoram, cum sunt omorati tradatorii in armata, nici ca sa-l muncim si sa-l pedepsim, ci ca sa-l scapam de ratacire si necredinta, ca sa-l facem cu totul al nostru.

Daca nu vreti sa faceti asa, ci-l ascundeti, desi il stiti, cunoasteti bine ca veti suferi aceeasi pedeapsa ca si el. Pavel supune la chin si la pedeapsa nu numai pe cei ce savarsesc raul, ci si pe cei care ii incuviinteaza. Iar profetul David da aceeasi pedeapsa nu numai celor ce fura, ci si celor care alearga cu ei. Si pe buna dreptate; caci cel care il stie pe cel ce face raul si-l doseste si-l ascunde, ii da prilej sa ajunga si mai nepasator si-l face sa savarseasca raul cu mai multa libertate.
Eu tocmai pentru asta mai cu seama urasc sinagoga si imi provoaca dezgust, pentru ca iudeii ii au pe profeti, dar nu cred in profeti, pentru ca citesc cartile, dar nu primesc marturiile. Iar fapta aceasta este mai cumplita decat ocara! Spune-mi, daca ai vedea ca un om cu viata sfanta, stralucit si vestit ar fi tarat intr-o crasma sau intr-o pestera de talhari, si acolo ar fi ocarat si lovit, si ar suferi cea mai grozava batjocura, spune-mi, ai admira crasma sau pestera pentru ca sta acolo batjocorit acel mare si minunat barbat? N-o cred! Dimpotriva, tocmai pentru aceasta ai uri mai mult locul acela si ai fugi de el!Gandeste la fel si despre sinagoga. Iudeii i-au luat acolo cu ei pe profeti si pe Moise nu ca sa-i cinsteasca, ci ca sa-i ocarasca si sa-i necinsteasca. Ce ocara mai mare pot aduce acestor sfinti decat spunand ca ei nu stiu de Hristos si nici n-au spus ceva despre venirea Lui!, decat invinuindu-i ca nu cunosc pe Stapanul lor si zicand ca au aceeasi necredinta ca si ei?
Spune-mi, nu-i oare loc de necredinta, chiar daca nu-s idoli acolo, locul in care locuiesc demoni? Nu-i oare mai mare vatamarea sufleteasca in locul acelaunde se aduna ucigasii lui Hristos, unde este izgonita crucea, unde este hulit Dumnezeu, unde nu se cunoaste Tatal, unde se ocaraste Fiul, unde se leapada harul Sfantului Duh, dar, mai bine spus, unde sunt chiar demonii? In templul idolilor necredinta e vadita si descoperita; nu poate momi cu usurinta si nici nu poate insela pe un om cu minte si intelept; in sinagoga iudeii spun ca se slujeste lui Dumnezeu, ca sunt urati idolii, ca sunt cinstiti profetii; prin aceste cuvinte pregatesc momeala si ii prind in laturile lor pe crestinii simpli si nepriceputi.

Prin urmare, sunt la fel de necredinciosi si iudeii, si paganii, dar inselaciunea savarsita de iudei e mai cumplita. In sinagoga lor se afla un jertfelnic, jertfelnic nevazut de inselaciune! Pe el nu se jertfesc oi si tauri, ci suflete de oameni.
Este insa timpul sa arat ca si demonii locuiesc acolo nu numai in sinagoga, ci chiar in sufletele iudeilor…

http://apologeticum.wordpress.com/

Icoana Mantuitorului plange cu lacrimi de sange in Egipt

Smerenie si realism duhovnicesc

 

Interviu cu părintele Melhisedec Ungureanu de la Mănăstirea Lupșa

 

Părintele Melhisedec Ungureanu este stareţul mănăstirii Lupşa, şi face parte aşa-zisa generaţie de duhovnici tineri (36 ani). Tuns în monahism la mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), în anul 1994 a ajuns la mănăstirea Lupşa împreună cu alţi 7 părinţi de la acceeaşi mănăstire, pentru a înnoda tradiţia monahală, întreruptă în acest locaş de pe valea Arieşului de mai bine de 150 de ani.Din anul 1998 părintele Melhisedec este stareţ al mănăstirii Lupşa, aflată la 12km de oraşul Câmpeni (jud. Alba). Aceşti ani au fost deosebit de bogaţi, atât din punct de vedere duhovnicesc, cât şi administrativ. S-a contruit ansamblul de chilii (1995-1997), s-a pictat bisericuţa de lemn, şi s-a ridicat o nouă biserică.

Pe lângă grijile şi problemele administrative de zi cu zi, părintele a asumat sarcina, deloc uşoară, pe de o parte, a povăţuirii celor ce au venit la mănăstire, încredinţându-şi lui sufletele spre a fi călăuzite spre mântuire, pe de altă parte a celor care au venit către dânsul, căutând cuvântul lui Dumnezeu. Această responsabilitate l-a făcut pe părintele să caute mereu cuvânt şi sprijin de la Domnul, singur şi adevărat Luminător.De aceea noi l-am rugat pe părintele să ne vorbească despre Smerenie şi realism duhovnicesc.

Părinte, se foloseşte din ce în ce mai mult, în cercurile duhovniceşti din ultimii ani, o expresie mai puţin cunoscută pentru a vorbi despre smerenie, şi anume „realism duhovnicesc”. Care ar fi înţelesurile prime ale „realismului duhovnicesc”?

În lumea artei şi a literaturii sânt mai multe curente printre care şi realismul sau suprarealismul care este opus abstracţionismului, prin care se doreşte să se aibă ca principiu de bază reflectarea realităţii în datele ei esenţiale, obiective, caracteristice. Realismul duhovnicesc are ca punct de plecare bunul simţ al omului, bun simţ care ne ajută să înţelegem realitatea vieţii noastre aşa cum este, fără a evada în imaginar sau în lumeavirtuală care ne „oferă” mincinoasele posibilităţi de a împlini setea cea mai adâncă din fiinţa noastră, sete omului de a se uni cu Dumnezeu. Primul pas spre smerenie este simţul realităţii, deoarece realitatea este pentru noi un dureros mod de a înţelege că noi sântem făcuţi şi nu avem posibilitatea de a fi absolut de sine stătători. Esenţa mândriei constă în absurda pretenţie de a fi absolut nedeterminaţi, de a fi prin sine adică un fel de autoîndumnezeire.

Prezentaţi-ne, vă rugăm, câteva aplicaţii practice, concrete, la viaţa duhovnicească ale acestui efort sau ale acestei stări sufleteşti de „realism duhovnicesc”.

Spuneam că realitatea este un dureros mod de a înţelege că deşi năzuinţele cele mai adânci ale omului sânt nesfârşite, pentru că omul tinde conştient sau inconştient spre îndumnezeire, totuşi omul în realitatea lui imediată de multe ori este mic la suflet, de multe ori este prea egoist sau într-un fel sau altul pătimaş şi neputincios de a depăşi această stare. Tocmai vederea acestei neputinţe ne ajută să conştientizăm nevoia reală de a avea un Mântuitor, de a fi ajutaţi, ridicaţi la înălţimea chemării pe care o avem de la Dumnezeu,

chemare pe care o putem atinge numai smerindu-ne şi învăţând de la Hristos pentru că El ne spune: „învăţaţi de la mine că sânt blând şi smerit cu inima”

(Mt.11,29)

Sfinţii Părinţi şi Părinţii duhovniceşti contemporani – ne gândim la Părintele Teofil Părăian, bunăoară – vorbesc despre Maica Domnului ca model de smerenie. În ce fel am putea înţelege „realismul duhovnicesc” al Maicii Domnului?

Realismul duhovnicesc al Maicii Domnului se vădeşte cel mai bine la momentul Bunei Vestiri. Maica Domnului aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul fiind fecioară cu trupul, cu sufletul şi cu mintea, nu se „smereşte” aşa cum înţelegem noi de multe ori. Ea nu-i zice arhanghelului că: „ştii, stai să vezi că sânt

păcătoasă”, sau „că este alta mai vrednică”, sau lucruri de genul acesta, ci după ce se încredinţează că arătarea îngerului nu este o înşelăciune drăcească ea spune: „iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău”. Iată roaba Domnului! Adică se smereşte în sens filocalic, are acest simţ al realităţii duhovniceşti. Ea nu se vede decât roabă a lui Dumnezeu şi dacă Stăpânul porunceşte, robul nu poate decât să primească, fără să facă el vreo judecată, chiar dacă ceea ce primeşte îl face mai slăvit decât îngerii. Apoi al doilea moment al realismului duhovnicesc al Maicii Domnului de la Buna Vestire se vădeşte în graba cu care ea a plecat ca să vadă cu ochii ei, să se încredinţeze că ceea ce îi spusese îngerul despre rudenia sa Elisaveta era adevărat, şi să primească prin aceasta confirmarea că nu se înşeală, că totuşi ea cercetase vedenia şi a crezut că este adevărată dar nu se putea bizui doar pe părerea sa. Şi vedem cum Dumnezeu îi cinsteşte această dorire de adeverire, pentru că nici nu intră bine în casă că şi primeşte cuvântul din partea Elisavetei care o mărturisea „Maica Domnului meu”.

Părinte, ce alte exprimări ale realismului duhovnicesc în vieţile unor sfinţi v-au atras atenţia, sau vă sunt dragi?

La Sfântul GrigoriePalama mi-a plăcut tare mult un aspect ce ţine tot de realismul duhovnicesc. El deşi era un om cultivat şi cu o viaţă cuvioasă, totuşi şapte ani s-a rugat Maicii Domnului cu această rugăciune: „Luminează-mi întunericul”, şi după acest răstimp din mila Fecioarei Maria a cunoscut din experienţă lumina nezidită.

Cum se împacă „învinovăţirea de sine” sau „ocărârea de sine” – şi celelalte forme de „smerire de sine” – cu realismul duhovnicesc?

Foarte uşor, pentru că merg mână în mână. Smerirea de sine este o nevoinţă ascetică care nu este cu putinţă omului să o săvârşească dacă nu premerge realismul duhovnicesc. Acesta atrage lumina Harului asupra inimii, şi prin această lumină omul îşi vede sinele ca fiind egocentric şi nu hristocentric şi plin de tot felul de răutăţi, şi aşa se nevoieşte ascetic ca toată viaţa lui să o preschimbe şi să o poată dărui lui Hristos şi să poată zice cu Pavel apostolul că nu mai trăieşte el ci Hristos în el. Acesta este idealul unei

trăiri pe care o doresc pentru fiecare creştin.

Părinte, este realismul duhovnicesc o cale a tuturor, sau este mai degrabă o cale monastică?

Când Hristos a zis: „învăţaţi de la mine că sânt blând şi smerit”, nu a zis învăţaţi voi monahilor, sau învăţaţi voi apostolilor, ci a avut în gândul Său pe om, pe fiecare dintre noi. El nu a vrut să păgubească pe nici un suflet prin lipsirea de acest mare dar al smereniei.

În încheiere vă rugăm să ne spuneţi cum trăieşte creştinul perioada pascală cu realism duhovnicesc.

Conştient. Cât mai conştient, în primul rând de taina învierii, dar fără să piardă din vedere nici realitatea că harul acesta nu stă mult cu noi,din pricina faptului că noi încă nu am înviat, că sufletele noastre încă nu au simţit deplin lumina învierii lui Hristos şi că mai avem încă de luptat cu patimile din noi până când Hristos ne va da mărturie în inimile noastre de biruinţa noastră. El biruieşte şi ne dă nouă simţământul şi încredinţarea că noi am biruit şi că noi am înviat.