Parintele Arsenie Boca – Chemarea lui Iisus

I.

Voi, care nu stiurati ce-i binele in viata

Si nici caldura sfanta ce inima dezgheata,

Voi, care in durere ati suspinat si-ati plans

Si cantul fericirii in inimi vi s-a stins,

Veniti, Stapanul lumii, Iisus, va cheama-ntr-una

Si mainile-Si intinde s-astampere furtuna.

II.

Voi, pentru care viata n-a fost decat un chin

Si zambetul durere, iar rasul un suspin,

Voi, ce-ati ascuns trecutul sub lespezile reci

Si plangeti fericirea ce ati pierdut in veci,

Veniti cu ochii-n lacrimi, dar cu privirea sus,

Gasi-veti mangaiere la sanul lui Iisus.

III.

Voi toti, care in viata ati cautat uitarea

Pacatelor in cupa, ce v-o intinse desfatarea

Si surzi ati fost la glasul ce cobora de sus,

Azi, pana mai e vreme, va-ntoarceti la Iisus ;

Spuneti-I Lui durerea si El va va-ntari,

Povara vietii voastre cu El veti imparti.

IV.

Voi, care nu stiurati ce-i adevarul viu

Si-n aiurare spuneti ca cerul e pustiu,

Satui de-ntelepciune, o, voi ce va truditi

Sa daramati si-n urma nimic sa nu claditi,

Rugati-va, si-atunci ca sa simtiti nu-i greu

Si-n cer, si-n jurul vostru, si-n voi pe Dumnezeu.

V.

Oricare-ati fi in pace, veniti, veniti la El,

Pe nimeni niciodata n-a izgonit defel ;

Cu mila va primeste si bratele-Si intinde,

In dragostea-I cereasca Iisus pe toti cuprinde ;

La pieptul Lui cel dulce iubindu-l va-ncalziti,

Iisus este-nvierea, veniti la El, veniti !

Fara Dumnezeu, nu puteai supravietui in inchisoare

 

– de vorbă cu maica Mina, despre perioada detenţiei în temniţele comuniste –

 

Am întâlnit-o pe maica Mina într-unul din pelerinajele făcute la mănăstirile din Moldova. Cu chip luminos, încă în putere la cei 86 de ani, maica ne-a atras atenţia de la prima întâlnire. Stând de vorbă cu sfinţia sa, am aflat că a făcut câţiva ani de închisoare în timpul regimului comunist, împărtăşind destinul tragic dar şi măreţ al generaţiei sale. Pentru folosul nostru şi al cititorilor, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări privind experienţa sa pe calea suferinţei şi a jertfei.

– Maică Mina, vă mulţumim pentru dragostea cu care ne-aţi întâmpinat. Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi: socotiţi viaţa monahală pe care aţi îmbrăţişat-o drept o continuare a liniei de jertfă urmată în anii tinereţii?

– Eu m-am născut într-o perioadă când binecuvântarea lui Dumnezeu se revărsa asupra pământului nostru. Ne vedeam împlinite vechi năzuinţe. Se înfăptuise unirea tuturor românilor sub acelaşi steag – România Mare, care strălucea prin frumuseţea şi bogăţia ei. Un val de iubire de pământul nostru, de neamul nostru, de Dumnezeu stăpânea sufletele multor români şi în special a celor din tânăra generaţie, care, cu preţul vieţii lor, doreau să-şi întărească ţara şi să ţină piept tăvălugului ateu din răsărit care ameninţa lumea. Aceasta era, poate, chemarea şi misiunea încredinţată nouă de Dumnezeu. Dar cei mai buni dintre noi au căzut omorâţi prin mâini de români, reuşind doar să amâne cu două decenii instaurarea comunismului la noi; ei au deschis prin jertfa lor o cale spre sfinţenie. Au urmat ani şi ani de grea pedeapsă pentru toţi, ce culminează în zilele noastre. Trecem printr-o perioadă de mare încercare şi răspundere. Dacă acum 70 de ani am fost chemaţi la o luptă în numele lui Dumnezeu, în prezent ni se cere o luptă pe alt plan, prin ridicarea din lâncezeala în care am căzut, prin întărirea în credinţă, prin lupta duhovnicească dusă în cadrul Bisericii strămoşeşti. Numai astfel vom putea obţine iertarea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu pentru a nu ne pierde. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a-mi împlini năzuinţele din tinereţe sub puterea harului şi a-mi încheia viaţa pentru a o adânci şi sublima în oastea monahală.

– În privinţa experienţei din închisoare, ne puteţi spune care au fost cele mai mari chinuri la care aţi fost supusă?

– Eu n-aş putea spune că am suferit chinuri fizice extraordinar de grele. A fost frig, foame, sete, lipsă de aer, lipsă de somn şi altele, pe care celui ce nu a trecut pe acolo îi este greu să le înţeleagă. Ani de zile am fost obligate să stăm de dimineaţa de la 5 (când se dădea deşteptarea) până seara la 10 la marginea patului sau în picioare, fără să te sprijini de ceva. Acesta era regimul la Rahova, Jilava şi în alte locuri. Ne mai sprijineam pe ascuns… Însă toate suferinţele şi încercările la care am fost supuse nu se pot compara cu chinurile prin care au trecut, în unele închisori, bărbaţii; lumea le cunoaşte acum, pentru că a apărut multă literatură de detenţie în ultimii ani.

Perioada mea de detenţie a fost între 1960-1964, când, oficial, bătăile erau interzise. Ele se practicau totuşi, dar mai pe ferite, în cadrul anchetelor. Pentru a obţine declaraţii de auto-condamnare sau împotriva altora, se spune că, în această perioadă, ţi se puneau în mâncare medicamente ce acţionau asupra psihicului, să-ţi slăbească voinţa. Şi eu cred că, într-adevăr, aşa a fost.

Regimul comunist urmărea să-i distrugă sufleteşte pe cei consideraţi „duşmani ai poporului”. Din cauza oboselii, a tensiunii permanente, a anchetelor epuizante, erai adus uneori în stadiul de a iscăli lucruri de care nu erai răspunzător, împotriva voinţei tale. Aceasta îţi dădea sentimentul că ceva se frânge în tine, că nu mai ai putere de a rezista presiunii din afară la care erai supus. Cine nu a trecut prin aşa ceva nu-şi poate închipui durerea sufletească, mult mai mare decât durerea fizică, datorată condiţiilor de detenţie inumane la care erai supus. După 1960, repet, condiţiile de detenţie s-au îmbunătăţit. S-a introdus alt sistem care să te frângă sufleteşte: aşa-zisa „reeducare”.

– Cam câte eraţi într-o celulă?

Am fost şi singură, am stat şi două femei, şi patru, şi cincizeci. În perioada anchetelor de obicei stăteam singură sau eram două persoane – a doua fiind informatorul, pe care atunci nu-l bănuiam…

– Nu era mai greu când stăteaţi singură ?

– Nu. Când eram singură, aveam posibilitatea de adâncire în rugăciune, de frământare lăuntrică. Am avut perioade şi de luni de zile în care am stat singură. Grele au fost momentele când se insista în anchete, prin metode brutale, să se obţină informaţii sau să semnezi declaraţii pe care nu voiai să le dai…

– Pe Dumnezeu când L-aţi cunoscut?

– L-am cunoscut înainte de a intra în închisoare. Fără Dumnezeu nu puteai supravieţui în închisoare. Sunt deţinuţi care au rezistat torturilor şi chinurilor datorită credinţei în Cel de Sus. Sunt şi deţinuţi care, văzând credinţa şi puterea de jertfă a celor închişi, s-au convertit după gratii. Toţi cei ce ne-am lăsat pe deplin în voia Domnului am simţit cum harul Său ne acoperă şi ne dă putere. Eu am simţit tot timpul ajutorul şi mângâierea Lui. Erau împrejurări în care nu ştiai cum să reacţionezi, ce să faci. Şi atunci îţi îndreptai gândurile către Cel de Sus: „Doamne, ce să fac?” Şi Dumnezeu îmi arăta întotdeauna calea, ce trebuia să fac. Câteodată am avut vise, în care am avut un răspuns limpede la ceea ce întrebam: aflam în vis data la care trebuia să iau o anumită hotărâre sau dacă ceea ce vreau eu să fac este bine sau nu, dacă să am o atitudine împotrivă sau nu. Puteam greşi foarte uşor făcând ceva care să-mi aducă sancţiuni, care să mă coste viaţa. La asemenea frământări Dumnezeu mi-a răspuns. Şi răspunsul acesta a fost salvarea pentru mine.

– Puteţi să detaliaţi, mai concret?

– În anchetă am semnat anumite declaraţii pe care le-am regretat, pentru că nu trebuia să le dau. Ulterior, în detenţie, am dorit ca prin atitudinea mea să fiu mai tare decât cei faţă de care am fost slabă în prima parte a detenţiei. De aceea, în urma unei alte sancţiuni primite, am făcut la un moment dat greva tăcerii. Începuseră eliberările – şi eu nu numai că refuzasem „reeducarea”, ba îi şi înfruntam. Acesta a reprezentat un risc pe care mi l-am asumat pentru reaşezarea mea lăuntrică. S-a încercat pe diferite căi să fiu determinată să renunţ, însă Dumnezeu m-a ajutat mult, mi-a dat putere şi am reuşit să duc la capăt ceea ce mi-am propus.

– Mulţi dintre cei ce au pătimit în temniţele comuniste au mărturisit că în închisoare L-au simţit mai adânc pe Dumnezeu în sufletul lor, că astfel s-au apropiat mai mult de Domnul…

– Da. Când erai singur în celulă, puteai să te adânceşti în rugăciune. Indiferent de condiţiile de detenţie, nu erai decât tu, faţă-n faţă cu Dumnezeu. Nu am mai regăsit puterea de rugăciune din închisoare decât în mănăstire… În lume fiind, eram preocupată cu grijile lumii şi nu aveam acea trăire ca în închisoare. Îmi amintesc cum era pe când lucram şi, în acelaşi timp, făceam rugăciunile în lanţ (sfârşea una, începea cealaltă) pentru diferite greutăţi, boli. Rugăciunea se făcea neîncetat. Şi mai este ceva… Tot închisoarea ne-a dat pomenirea şi putinţa de ispăşire a propriilor păcate, aşa că temniţa a însemnat şi o pocăinţă pentru faptele rele săvârşite. Prin suferinţele îndelungate, prin discuţiile duhovniceşti pe care le aveam unele cu altele, prin analiza mai adâncă a propriei persoane, închisoarea ne-a dat posibilitatea de a ne descoperi pe noi înşine şi de a ne da seama ce slabi putem fi în anumite împrejurări şi cât de păcătoşi suntem… Pe de altă parte, nu ştiu în ce măsură s-a vorbit şi despre bucuria pe care a dat-o închisoarea. Nu au fost numai zile de chin sau de întuneric. Au fost şi zile de bucurie sufletească, datorită apropierii de Dumnezeu. În acele clipe ştiam că Dumnezeu este cu noi. Aveam un cunoscut care îmi spunea: „Îmi este dor de Aiud”. A şi scris o poezie cu acest titlu. Vedeţi lucrarea lui Dumnezeu? Sunt oameni care au suferit cumplit în temniţele comuniste, ca apoi să spună: „Mi-e dor de Aiud!” – desigur, dor de crâmpeiele de har pe care Aiudul i le-a dăruit!

– Puteţi să spuneţi că vă este dor de închisoare?

– Nu pot să spun acest lucru, pentru că acolo a fost o luptă foarte grea de a nu te pierde pe tine ca persoană. Ceea ce pot să spun este că atunci când am ieşit din închisoare nu am putut să cred că am ieşit definitiv. Şi m-am gândit că va mai trebui să intru încă o dată, ca să am sentimentul că m-am eliberat. Mă gândesc acum la părintele Gheorghe Calciu, care a intrat voit pentru a doua oară în închisoare. A fost ceva extraordinar faptul ca un om care a trecut prin chinurile prin care a trecut el să-şi dorească să intre a doua oară în închisoare, ca să poată birui ceea ce n-a biruit, după părerea sfinţiei sale, în prima detenţie. Este o minune foarte mare ceea ce s-a întâmplat cu părintele Calciu!

– În închisorile de bărbaţi erau preoţi şi mai exista câte o mângâiere atunci când săvârşeau Sfânta Liturghie. Ce făceaţi în sărbători?

– Ne rugam şi noi. În închisorile cu regim de muncă – Arad, Oradea – mă retrăgeam cu o prietenă, ne ascundeam într-un colţ şi recapitulam Sfânta Liturghie. Seara se făceau acatiste, spuneam psalmi sau diferite rugăciuni. Începuse perioada eliberărilor; nu mai era Jilava unde nu aveai voie să-ţi faci o cruce. Eram, desigur, reclamate, pentru că aveam informatoare printre noi. Dar, în general, nu am fost sancţionate pentru aceasta. Voiau doar să ne înspăimânte şi să ne determine să renunţăm. În timpul zilei, când eram la ateliere şi lucram, făceam rugăciunea lui Iisus. Ne-am rugat chiar şi pentru torţionari, pentru că am înţeles că mai presus de chinuri şi suferinţe este dragostea pentru Hristos şi aproapele.

– Aţi avut colege de temniţă care v-au impresionat prin duhul de dăruire?

– Da. Au fost mai multe persoane, dar cel mai mult m-a impresionat Marina – noi îi ziceam Ghega, un om extraordinar. Era fiica doamnei Russo, din Basarabia… Întâmplările trăite alături de ea pot constitui adevărate file de pateric. Dădea tot ce avea. Renunţa întotdeauna la fărâma ei de carne şi la bucata ei de pâine în favoarea unei camarade mai slăbite, şi mânca numai mălaiul. Îşi alegea patul cel mai rău, undeva sus, astfel încât dormea cu ochii în lampă. Când s-au adus aşa-zisele saltele (nişte saci cu paie), a aşteptat să-şi aleagă toate deţinutele câte o saltea, iar ea a luat-o pe cea mai proastă care rămăsese. Şi ea, ca şi alte deţinute venite de la Miercurea-Ciuc, unde a fost cea mai grea închisoare pentru femei, duceau povara unor condamnări de 20-25 ani de muncă silnică. Aveau însă un calm şi o demnitate pe care nu le poţi găsi uşor. Această demnitate o aveau faţă de toţi – gardieni, anchetatori, informatoarele infiltrate între noi ca să ne spargă unitatea. Sunt chipuri înaintea cărora îţi pleci capul. Greutăţile prin care am trecut împreună au făcut să se nască între noi o solidaritate sfântă; ne-am făurit acolo, între zidurile reci ale închisorii, familia noastră, în cadrul căreia, în ciuda interdicţiilor şi a ameninţărilor cu pedepse crunte, ne-am învăţat una pe alta rugăciuni, poezii, limbi străine, ne-am povestit cărţi…

– Maică, cum vedeţi societatea de astăzi, după ce aţi trecut prin asemenea chinuri?

– Jalea este foarte mare, pentru că sunt prea mulţi tineri care nu cunosc iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam, nici iubirea de glie. Ei nu mai au nimic sfânt. Pentru noi, dragostea de neam a fost rădăcina care ne-a crescut, care ne-a dat putere. Ne-am riscat viaţa pentru ţara aceasta, pentru pământul acesta. Copiii din ziua de astăzi nu au rădăcină, sunt ca frunza bătută de vânt. De aceea acceptă tot ceea ce li se dă. Ei duc o viaţă fără nici o perspectivă, fără nici un sens. Datorită golului sufletesc pe care îl au, se agaţă de lucruri superficiale şi dăunătoare pentru suflet, la care îi atrage societatea înstrăinată de Dumnezeu a zilelor noastre. Le doresc să devină conştienţi de nimicnicia vieţii pe care o duc şi că, în momentul în care ei vor întinde numai puţin mâna către Dumnezeu ca să-i salveze, Dumnezeu îi va salva. Să-i ceară lui Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să mă găsesc pe mine însumi!”, şi Dumnezeu o să-i ajute. Aş vrea să ştie că pământul nostru este îmbibat de oase şi sânge de mucenici, încât numai în ei putem avea nădejdea să ne salvăm ca neam – în măsura în care şi noi ne vom schimba Altfel, pierim din faţa lui Dumnezeu ca naţiune…

http://www.familiaortodoxa.ro

Big Brother a mai facut un pas

Lentilele de contact cu care afli totul despre oricine şi orice

 

O pereche de lentile de contact active îţi vor schimba viaţa! Vor transforma totul în jurul tău: obiectele vor prinde viaţă, ambalajele alimentelor vor afişa informaţii digitale despre nutriţie, vei putea schimba peisajul. Nu este scenariul vreunui science-fiction, ci un proiect care se testează la Universitatea Washington din Seattle.

Si, cel mai probabil, este scenariul vieţii tale peste 10 de ani, spune consultantul în domeniul inovaţiei, Nick Sohnemann.

Lentilele active pe care americanii le testează în prezent proiectează informaţii digitale către retină despre obiectele din jur.

„Toate lucrurile se conectează între ele şi deodată poţi confrunta chipuri, locaţii, clădiri şi obţii, în timp real, tot felul de informaţii pe irisul tău”, a declarat Sohnemann.

Astfel, atunci când priveşti o persoană, îi poţi afla numele, în ce stare se află, îi poţi vedea profilul de Facebook sau alte informaţii pe care doreşte să le împărtăşească. La fel pentru fiecare obiect privit, pentru care se vor afişa date în timp real, fără a mai fi nevoie de căutare pe internet, de exemplu. Şi deşi ar putea părea la prima vedere o încălcare gravă a intimităţii, consultantul în domeniul inovaţiei, Nick Sohnemann, spune că oamenii vor accepta să afişeze informaţii personale. Motivul: acelaşi principiu ca în cazul site-urilor unde se cere înregistrare pentru a naviga gratuit. Lentilele active vor aduce un mare plus şi business-ului. Şi asta pentru că afaceriştii vor putea afla informaţii preţioase despre consumator: ce mărci preferă, de ce alege sau ce ar vrea să conţină un anumit produs. Astfel, pot oferi produse personalizate, care să satisfacă mai bine nevoile clienţilor.

„Shopping-ul devine mai interesant pentru tine pentru că produsele care-ţi sunt oferite sunt relevante, sunt ceea ce-ţi doreşti. Totul va fi mai eficient şi mai personalizat”, spune consultantul în domeniul inovaţiei.

Sună frumos, însă mai avem de aşteptat cam 10 ani pentru a purta lentilele miracol. În 2021, ar trebui să fie un produs utilizat la scară largă, spune Sohnemann. Specialistul american a participat la Bucureşti la Innovation Lab, primul eveniment despre inovatie şi tendinţele următorilor 20 de ani în business, media şi tehnologie.

http://www.money.ro

Cipuri pentru angajatii companiei Ikea

Marturia parintelui Mihai Goia, fost staret al Manastirii Nicula, despre catolici

Manastirea Nicula a ramas pustie [1948] si s-au imprastiat toate lucrurile, tot ce au avut pe acolo ca si cand vin turcii.

N-am gasit nimic la Nicula decat biserica si casele asa cum le-au lasat ei [unitii], restul in interior absolut nimic.

In biserica n-am gasit vesminte, covoare, decat peretii goi si catapeteasma; icoana Maicii Domnului era furata de ei – au luat-o si au dus-o acolo unde am gasit-o.

Un cetatean, unul Vasile Chezan, a ascuns icoana. Noi ne-am gandit ca la el trebuie sa fie mai multe lucruri si obiecte, dar nu ne gandeam ca icoana Maicii Domnului ar fi la el; ne gandeam ca ar fi dus-o-n Cluj pe la unguri, pe la bisericile unguresti; mai mult tineau la unguri decat la romani, calugarii care au fost la Nicula [unitii].

Au sapat in perete, ca era casa facuta din pamant, cam cat a fost icoana s-au invelit-o intr-un cearsaf sau intr-o fata de masa, au astupat-o acolo si au tinut-o timp de 17 ani. Sigur ca icoana s-a deteriorat stand acolo fara aer. (…) In orice caz, am gasit manastirea intr-o stare jalnica, fata de manastirea de unde am venit noi din Moldova unde am lasat toate in randuiala. N-am gasit nici inventar, nici vesela la bucatarie.

Ne-am dus de am imprumutat, ca n-aveam nici carti, nici vesminte – ne-au dat de la Episcopie din Cluj un rand de vesminte preotesti, un rand de vesminte diaconesti; eram diacon pe vremea aceea (1948), iar parintele Varahiil Jitaru, arhimandrit.Ne-am dus in 18 decembrie 1948 la Nicula. Am trait ca niste pustnici, doi calugari.

(…)Deci am lucrat acolo, la biserica mare s-au reparat crapaturile – se duceau turlele in jos, s-au reparat grajdurile – erau in pericol de a se darama cu totul. Casele de jos in care stateau oamenii erau parasite, era o adevarata serparie – s-au acoperit cu sindrila precum si bisericuta veche. Atanasie Popa, istoricul din Cluj, cand a venit la Nicula de s-a acoperit biserica cu sindrila, s-au luat scandurile si am descoperit o inscriptie in slavona, scria in chirilica, pe barna, ca biserica e de la 1401. In 1710 ar fi fost reparata manastirea Nicula.

– Deci n-a fost facuta de greco-catolici, cum zic ei.

– Nu, nu, nu; biserica aceea a ars din neglijenta unui batran fost greco-catolic, ii placea sa se roage noaptea in bisericuta si a lasat o lumanare aprinsa si a luat foc biserica. … Calugarii greco-catolici in realitate nici n-au stat acolo la Nicula, ei sunt veniti la Nicula numai in 1938. Pana atunci erau numai preoti administratori si veneau la sarbatorile Maicii Domnului, la Florii, la sarbatoarea Pastilor, la Rusalii, la Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, ca biserica avea hramul Sfantul Ioan.

*

Prima intalnire a noastra cu comunistii, cand ne-am dat jos din tren in Gherla [1948], a fost cu securitatea, care a vazut ca ne-am dat jos, ca noi nu umblam civil. Imediat ne-a legitimat si ne-a poftit la Securitate si ne-au tinut pana a doua zi inchisi. Si ne-au intrebat cu ce prilej am venit noi in Gherla. Le-am spus ca avem hartie de la Iasi sa venim ca sa administram manastirea ca a ramas pustie. Au dat telefon la Cluj la Preasfintitul Nicolae Colan si le-au spus ca da. Si ne-au dat drumul si ne-a condus o persoana tot din Gherla, de la primarie. Am gasit un cetatean care era administrator ramas, ca paznic – ce-a mai ramas pe acolo, mai nimic, n-avea ce sa pazeasca.

Ne-a dat manastirea in primire. Parintele Varahiil a facut un proces verbal impreuna cu ei si s-a semnat: niste mese, niste paturi rele si mizerie peste tot…bisericuta veche in care stateau porcii vara si vitele, n-avea usi, n-avea geamuri, n-avea nimic. Pentru ca greco-catolicii pe toate bisericile vechi de lemn le-au lasat anume sa se darame, sa se desfiinteze, sa dispara. Nu le facea mare cinste si mare placere sa le aiba in inventarul lor. Iar noi cat am stat acolo, am reparat biserica veche, am acoperit-o din nou si in 14 septembrie 1954 a venit Prea Sfintitul si a resfintit-o. S-a facut mare sarbatoare.

Dar in anii 1949, 1950, 1951, 1952 au fost interzise hramurile, n-a fost voie sa vina absolut nimeni. Faceam in capela, in casa, ca n-aveam voie sa deschidem biserica. Erau interzise toate hramurile, iar in Gherla nici nu stateau trenurile care veneau cu oameni la Sfanta Marie (15 august).

… Si calugarii au fost persecutati si preotii si episcopii. Si ca o data la o conferinta in Gherla a venit Prea Sfintitul Colan si era protopop Vasile Loga. Si stiu ca am luat si eu cuvantul – l-am rugat pe Prea Sfintitul Colan: „Prea Sfintia Voastra, suntem la Nicula si din alte parti vin oameni si tineret si cer cate un catehism, cate o carte de rugaciuni. Nu puteti sa interveniti sa se tipareasca, pentru ca oamenii se ratacesc saracii, n-au carti, preotii n-au voie sa vorbeasca cu ei decat la spovedanie”. Si chiar si acolo era foarte periculos ca nu stiai cu cine stai de vorba, putea veni vreunul trimis anume sa te traga de limba. Si atunci mi-a spus: „mai Parinte, da’ Sfintia ta pe ce lume traiesti? Nu stii si n-ai auzit ca noi nu putem sa scriem nici cuvantul Amin fara aprobare” – si aprobarea se dadea de catre Comitetul Central prin Departamentul Cultelor.

Daca dadeai o pastorala trebuia sa mearga in ciorna, sa vada ce publici si vrei sa difuzezi. A facut Prea Sfintitul Colan , saracul, o carte de rugaciuni, ii zicea „Painea Vietii”, in 5000 de exemplare la o Eparhie. Pai cate carti veneau la o parohie sau la o manastire? Cu ce puteai sa satisfaci dorinta credinciosilor cu 5-6 carti de rugaciuni?

*

(…) Icoana am gasit-o datorita faptului ca badea Vasile Chezan s-a spovedit si o zis ca icoana-i aici, ca el era bolnav, pe moarte si sa nu ramana icoana – sa nu se mai stie nimic – a spus parintelui Serafim. Icoana era buna sa ramana asa cum a fost, veche, se vedea ca era deteriorata pe margini – asa avea valoare mai mare. Cum e acum, i-au luat toata valoarea icoanei. Si cele de la Neamt, Dintr-un Lemn sunt deteriorate, dar n-a umblat nimeni la ele.Copia ce-a fost acolo a facut-o pictorul Cazila din Sibiu, dupa cum scrie in cartea lui Victor Bojor.

La Nicula s-au facut minuni si cand nu era icoana acolo: bolnavi, epileptici, schilozi, indraciti si multi altii.

Icoana copie am facut-o prin 1954 la Sibiu, adusa la Nicula de parintele Arsenie Obancea.

Am avut multumiri duhovnicesti destule, pentru ca slujim Biserica lui Hristos, mai ales ca erau o gramada de parohii fara preoti si noi de la Nicula administram Bontul, Sacalaia, Sicul si o bucata de vreme si Nicula [sat], ca preotul Papiu Cornel a facut o miscare cand a fost Revolutia in Ungaria (1956) si a zis ca nu mai e ortodox. Am mai avut si Mintiul Gherlii si Nima si in Gherla faceam slujba – mergeam cu randul, eram trei preoti. Stiu ca in ziua de Pasti ne-am dus la trei biserici si am facut Sfanta Liturghie. Iar la Vecernie, a doua Inviere, ne-am dus iar ca sa-i multumim pe credinciosi, sa nu-i lasam fara preot. Credinciosii ne-au primit si era plina biserica de oameni, n-au spus ca suntem comunisti sau ca noi colaboram cu comunistii. Greco-catolicii sunt mai rai ca sectarii.

Credinciosii erau foarte atasati de noi, mai atasati ca si de greco-catolici, pentru ca ne spuneau: „preotii nostri [uniti] nu se prea ocupau de noi, se ocupau de eclejii” (pamantul si averea parohiei).

Preotul [unit] care era la Bont si la Sacalaia, era si vanator, avea pusca, avea eclejie. Ne-am dus acolo si-am gasit Sfanta Impartasanie pentru bolnavi pe Sfanta Masa pusa in cutie de pudra si in Sfantul Altar toate erau foarte neglijate la greco-catolici.

Fatoaia (nevasta fatului) facea curatenie pe Sfanta Masa, iar fatul de la Bont ne-a luat potirul dupa ce s-a terminat Liturghia si s-a apucat sa manance el din potir. „Pai, zice, tot eu am curatit aici, eu am sters potirul”. Vai de mine, se poate asa ceva?

Fatul deschidea usile imparatesti cu piciorul, se ducea pe dinafara si cand sa merg sa deschid usile, usile erau deschise – sa faca sa-i fie comod preotului.

Nu lua anafura, nu stia ce-i aia anafura.

Deci ii facea in felul acesta pe romani de a-i trece la unguri. De miruit [preotul] nu-i miruia niciodata.

Si Prea Sfintitul Colan zicea: „mergeti, parintilor, cum va ajuta Dumnezeu si serviti oamenii”. Calugarii au salvat parohiile. Au fost foarte multi calugari veniti in jurul manastirii Nicula si care au slujit pe la parohii. Am umblat si la Diviciorii Mari si la Diviciorii Mici, la Cealba, la Sambou – si preotul din Sambou era o „coada de caine”. Din Hasdate era unul Breharu. Era acolo o bisericuta veche de lemn. La Livada era un verisor de-al lui Papiu – tot Papiu il chema (Alexandru). Si acela a facut figura [in 1956].

A fost grea viata, am fost terorizati si din partea greco-catolicilor si din partea comunistilor si din partea securitatii, n-aveam nici un drept.

Necazuri am avut si din partea fostilor calugari greco-catolici care au venit in mai multe randuri noaptea sa ne sperie si aveau si arme si trageau cu pustile prin padure ca sa ne sperie, sa fugim.

… Intr-o zi au venit din fostii calugari sa le dam adeverinta ca ei au lucrat acolo, ca le trebuia acte. „Pai, zic, de unde sa va dam acte, daca ati dat foc la toata arhiva?”

Noi n-am gasit nimic in birourile manastirii. Arhiva, carti vechi, tot ce-a fost din biblioteca le-au strans gramada si au turnat petrol si le-au dat foc. Cam unde-i casa noua, facuta de parintele Cleopa Nanu, am gasit cenusa multa si hartie arsa si am intrebat pe oameni, ce-a ars. Pai, zice, au dat foc la toata arhiva.

Acte la Nicula nu sunt decat numai de cand ne-am dus noi acolo. Ma mir ca n-au dat foc si la casa si la tot ce-a fost acolo, ca erau in stare sa faca. Stiti cum e lozinca catolicilor: „scopul scuza mijloacele”.

Povestea dramei mele

 

Ecaterina Chele

 

Am 83 de ani şi din pragul apusului privesc în urmă la anii zbuciumaţi ai vieţii mele. M-am născut în Basarabia, comuna Sângerei, judeţul Bălţi. Fiică de ţărani, am avut ocazia să cunosc bine viaţa de la ţară.

Acolo am petrecut cele mai fericite momente din viaţa mea. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea s-au suprapus cu perioada 1918-1940, adică atunci când Basarabia era acasă, în sânul României. Mulţi tineri din Basarabia, printre care şi eu, au învăţat în licee, şcoli normale şi de meserii din Ţară.

S-a născut astfel o generaţie de intelectuali bine instruiţi, dar aproape toţi am căzut pradă represiunilor bolşevice. Basarabia ocupată în 1940 a fost decapitată prin arestări şi deportări în masă, prin acte de o violenţă nemaipomenită. Pentru familia mea, abia înfiripată, au început anii de calvar. Cu groază îmi amintesc acum de acea perioadă. Sovieticii au pregătit cotropirea din timp. La noi în sat erau mulţi diversionişi plătiţi de ruşi, care dădeau foc grâului strâns, pentru a trezi nemulţumirea populaţiei, iar în paralel duceau o propagandă intensă, cum că în Rusia viaţa este frumoasă. Se răspândea şi literatură subversivă. În ziua de 28 iunie 1940, Radio Bucureşti a anunţat cedarea Basarabiei în urma ultimatului dat de U.R.S.S. A fost un şoc. Te uitai în jur şi parcă totul se schimbase. Domnea o atmosferă de incertitudine şi apăsare. Unii locuitori au fugit peste Prut, s-au retras şi autorităţile române. Pe drum, deseori refugiaţii erau atacaţi de bande formate din provocatori ruşi. De la bun început, noul regim şi-a arătat cruzimea.

A declanşat vânătoarea de oameni. După cotropire, am mai lucrat un an de zile în învăţământ, ca şi ceilalţi învăţători. Toate manualele româneşti au fost arse. Noi a trebuit să învăţăm alfabetul rusesc, toate cărţile au fost traduse din limba rusă şi a fost adoptat sistemul de învăţământ sovietic. În manuale erau multe neadevăruri, limba era stâlcită, textele erau încărcate cu conţinut ideologic. Limba noastră devenise „moldovenească“. O simplă aluzie la limba română te putea costa locul de muncă, în cel mai bun caz. În şcoală se învăţa istoria Rusiei, istoria U.R.S.S. şi istoria Republicii Sovietice Moldoveneşti. Adevărata istorie a românilor a fost interzisă. Astăzi mulţi nu-şi cunosc trecutul. Pentru noi, intelectualii, toate acestea erau străine şi nu le puteam accepta. Fuseserăm educaţi şi învăţaţi să ducem lumina şi adevărul în rândul poporului. Puterea sovietică pregătea deportarea intelectualilor şi a ţăranilor gospodari din Basarabia. Rusia avea o experienţă bogată în problema deportărilor, rămânea să o aplice şi asupra noastră. La vreo trei săptămâni după instalarea noului regim, prin iulie 1940, a fost arestat Vasile Gafencu, vecin cu noi, membru în Sfatul Ţării din 1918.

El a fost luat într-o maşină sub o escortă de soldaţi. Eram în curte şi Gafencu ne-a făcut cu mâna un semn de adio. Restul familiei lui a fost pusă pe lista de deportare din 1941. A avut noroc că a început războiul. În 1944 au fugit în România. Dar gheara sovietică i-a ajuns şi acolo; băiatul lor, Valentin, a murit în închisoare în România.

Soţul meu, Constantin Chele, era originar din com. Buhalniţa, jud. Neamţ. După absolvirea Şcolii Comerciale din Piatra-Neamţ, a primit loc de muncă în com. Sângerei, Basarabia. În 1937, noi am întemeiat un cămin. După ocupaţia sovietică din 1940, dintre ai noştri s-au găsit „cozi de topor“ care ticluiau declaraţii, iar pe baza acestora se întocmeau dosare. Soţul meu, care lucrase în Sângerei ca perceptor, a fost mutat la Bălţi în calitate de controlor financiar, după ce a susţinut un examen. În iunie 1940, el a trimis toată arhiva în Ţară, dar nu a plecat, fiindcă eu urma să nasc în scurt timp. Din Bălţi a revenit în Sângerei. De câteva ori a încercat să obţină de la autorităţile sovietice permisiunea de a pleca cu familia în România, dar nu i s-a aprobat, probabil ne aflam deja pe lista neagră. Nu departe de noi, în casa lui Nică Grăjdieru, era sediul miliţiei. Am observat că în seara zilei de 12 iunie 1941, în curtea miliţiei s-au adunat mai multe căruţe. Nu ne imaginam ce poate însemna asta. Am înţeles peste câteva ore, noaptea. La orele două s-a bătut la ambele uşi ale casei, cea din faţă, la prispă, şi cea din spate, pe care o foloseam permanent. Soţul meu a deschis uşa din faţă, iar mama pe cea din dos. Atunci a intrat un grup de oameni, din cauza haosului nu mai ţin minte câţi au fost. Printre ei era unul Borisov.Rus de origine, urmărit de bolşevici, se refugiase în satul nostru şi lucra ca felcer. A acceptat colaborarea cu puterea de care fugise până atunci. Un altul dintre ei a strigat în limba rusă să ne grăbim, să nu luăm cu noi nimic, căci totul ni se va da acolo unde ne duc. Eram speriaţi şi nu ştiam ce să facem.

Mama ne-a dat 400 de ruble. Unul dintre cei veniţi, pe nume Pascaru, originar din Transilvania, s-a apropiat de mine şi-mi tot spunea încet să iau cât mai multe lucruri. El era de meserie învăţător, dar deţinea un post în Comitetul raional. A deschis dulapul şi mă îndemna să iau haine, dar eu nu l-am ascultat. Fiica noastră de 11 luni, Lidia se trezise şi se uita speriată în jur. Fratele meu mai mic, Mişa, o îmbrăca, iar ea gângurea „tpru-tpru“, ceea ce însemna „mergem la plimbare“. Bietul copil, nu avea de unde să ştie ce plimbare era pregătită pentru noi. Imediat după ce au intrat în casă, ne-au pus să ridicăm mâinile sus şi ne-au controlat de arme, ceea ce nouă ni s-a părut absurd. Soţul meu s-a pierdut şi şedea pe scaun alb ca varul, nu se putea îmbrăca. Fratele meu îl ajuta. Călăii tot strigau: „Mai repede, mai repede, nu luaţi nimic cu voi!“. Îndemnată pe furiş de Pascaru, am reuşit, totuşi, să pun câteva lucruri într-o ladă. Erau, în mare parte, hăinuţe de-ale fetei. Părinţii plângeau. Cel mai nemilos a fost Borisov. Astfel, în grabă, am fost goniţi din casă şi, sub escorta baionetelor, duşi la căruţa care aştepta în drum. Apoi ne-au transportat până la capătul satului, unde am fost îmbarcaţi într-o maşină.

Eram şase familii. Nică Donea cu soţia Olga, ţărani din sat; d-na Valentina, soţia avocatului Enăchescu; familia Ţucanov cu cei doi copii; Corneliu Dendrino cu doi copii şi familia de învăţători Mocanu, Nicolae şi Ana. Pe N. Mocanu l-au ridicat din spital, unde zăcea la pat grav bolnav. Nu putea nici măcar să meargă singur. Soldaţii l-au luat într-o pătură şi l-au aruncat în maşină. Deja se zorea de zi, iar isprava groaznică era înfăptuită. De după deal se vedea o geană albă. Satul dormea. Bărbatul meu s-a uitat în jur şi a rostit disperat: „Rămâi cu bine, sat frumos, n-o să te mai văd niciodată!“ Vorbele lui au fost profetice. De la bun început am fost trataţi ca nişte criminali. Sărmanul Mocanu se văita în suferinţele bolii, iar noi nu puteam să-l ajutăm cu nimic. Iar paznicii îl tot tachinau: „Taci, că la nimic nu-ţi folosesc văicărelile tale.“ Fata mea a început să plângă. Ea era cel mai mic pasager al acestui camion odios. Când fata a început a plânge, un soldat a strigat: „Nu plângeţi! Din satul vostru vor mai fi ridicate încă 170 de familii.“ Dar a început războiul şi „isprava“ bolşevică a continuat mai târziu, în 1949, cu alte zeci de mii de familii deportate.

Noi eram primii, cu noi a început calvarul… Ne-au dus la gara Pământeni din Bălţi, unde ne-au descărcat ca pe nişte vite într-o ogradă plină cu alţi nenorociţi ca noi. Ograda era împrejmuită cu sârmă ghimpată şi peste tot erau paznici. Sărmanul Mocanu ofta pe pătura lui, sub gard. Acolo am stat până după-amiază. A urmat o altă etapă – încărcarea în vagoane. Eram flămânzi, mâncasem numai ce ne-a pus mama la repezeală, o bucată de pâine cu brânză. Într-o asemenea stare însă, nu-ţi venea să mănânci. Am mers, împreună cu soţul şi fiica mea, până la staţia Şoldăneşti. Acolo călăii au intrat în vagoane şi le-au ordonat bărbaţilor să coboare, spunându-ne că la locul de destinaţie ne vom reîntâlni. Dar a fost minciună. Bărbatul meu a luat fata în braţe, a sărutat-o, şi-a luat rămas bun de la mine. A fost ultima clipă în care am fost toţi trei împreună. Era un adio pe veci…

Acolo, la Şoldăneşti, fetiţa noastră a primit ultimul sărut de la tatăl ei şi apoi toată viaţa nu a avut cui spune „tată“. La el au rămas diplomele noastre de studii, banii pe care ni i-a dat mama, iar eu am rămas cu fata şi lada cu câteva haine mai vechi. Vagoanele în care eram transportaţi erau nişte vagoane pentru vite, murdare de bălegar, fără geamuri, doar sus de tot, sub tavan, o fereastră mică cu gratii. Ne-am aşezat fiecare pe unde am putut. Bietul Mocanu a rămas cu noi şi a mers cu noi până la Novosibirsk, unde l-au luat şi l-au dus la Mareninsk. Nu cred să fi ajuns până acolo, abia mai pâlpâia viaţa în el. În vagoanele acelea murdare autorităţile au făcut o singură „comoditate“, un mic veceu. Pază era multă, de parcă noi toţi, inclusiv copiii, am fi comis mari crime. Vieţile noastre nu valorau nimic pentru ei, asta am simţit-o de la început. Mâncare au început să ne dea peste mult timp, când mergeam deja prin Rusia. Era proastă, dar îţi potoleai cât de cât foamea.

Cu toată disperarea ce mă cuprindea, undeva în subconştient mă gândeam că trebuie să rezist pentru copil. Şi mereu aveam în gând o întrebare, pe care mi-am pus-o toată viaţa şi mi-o pun şi acum: „De ce? Pentru ce?“ Fata îmi zâmbea nevinovat, iar eu mă vedeam singură, fără sprijin, şi mă gândeam cum să rezist şi s-o salvez. Erau momente de incertitudine şi de groază. Eram cu toţii, în acele vagoane, mânaţi de o forţă brutală şi nu eram apăraţi de nici o lege. Rămânea numai credinţa în Dumnezeu. Şi dacă mai trăiesc astăzi, este numai datorită bunului Dumnezeu, care în momente de grea cumpănă făcea în aşa fel încât să scap; simţeam cum o forţă invizibilă, dar puternică, mă ajuta. Acuma, la vârsta mea, îmi este greu să răscolesc aceste amintiri triste, tot zbuciumul prin care am trecut. Am hotărât să scriu toate acestea în numele celor care au murit acolo şi care nu mai pot să spună nimic. După atâţia ani de zile, nu pot uita momentul când a pornit trenul din gara Pământeni – femeile şi copiii plângeau, se auzeau răcnete disperate. Când am trecut peste Nistru, din toate vagoanele s-au auzit iarăşi răcnete şi plânsete. În vagoane erau instalate difuzoare, prin care se făceau unele anunţuri. Când am ajuns în oraşul Kuibîşev, la 22 iunie 1941, am aflat că a început războiul. După acest anunţ, trenul nu mai staţiona în gări, ci mergea într-una, cu mici opriri pentru a ni se aduce mâncare. A treia zi după anunţarea războiului am ajuns în Ufa, apoi au urmat oraşele Celeabinsk, Barnaul, Omsk.

De la Omsk, după o zi şi o noapte, am ajuns în Novosibirsk. Aici trenul nostru a fost tras aproape de cheiul portului de pe malul fluviului Obi. Era o apă mare, încât abia îi zăream celălalt mal. Aveam în faţă doar incertitudine şi o presimţire grea în suflet… Despre bunicii mei după tată, Ion şi Mărioara Cucu, despre mama mea Anica şi despre fratele meu Ion, mai mare decât mine cu doi ani, am primele amintiri. Tata, Gheorghe Cucu, a fost luat în armata ţaristă în primul război mondial, când eu aveam doar zece luni, şi a luptat pe front, de la Riga la Hotin. Când s-a terminat războiul, împlinisem deja 5 ani. Din acele vremuri, mi s-au întipărit în mintea mea de copil lucruri văzute de mine sau auzite din spusele celor adulţi, despre cum treceau pe la noi prin Basarabia, prin satul meu natal, cete de soldaţi ruşi, pe care îi numeam „moscali“. Lumea se temea de ei, căci se îmbătau des, iar la mânie tăiau cu sabia. La noi în casă a stat într-o vreme un „moscal“, Vasica, mai mereu beat. Striga, cânta, juca, iar noi copiii ne temeam de el şi când venea, fugeam pe cuptor. Mama, îmi aduc aminte, avea şi ea frică de el. Bunelul stătea şi dormea cu noi în casă. Într-o zi, era iarnă, afară era frig, noi ne jucam pe cuptor, iar mama cu bunelul s-au dus cu treburile pe la vite. A venit Vasica beat, abia se ţinea pe picioare, şi a lăsat uşa deschisă. Fratele Ion a strigat să închidă uşa, că ne este frig. Nu ştiu dacă a înţeles sau nu ce i-a spus Ion, dar s-a supărat, a luat cociorva [vătraiul] de sub vatră şi s-a năpustit la noi pe cuptor. Ion s-a înghesuit lângă mine, iar el a început a ne strânge cu cociorva la perete. M-am speriat şi am început să ţip cât mă ţinea gura.

Fereastra de pe cuptor dădea în ograda vitelor şi mama cu bunelul, auzind ţipetele noastre disperate, au alergat repede. Mama, ajungând înaintea bunelului, l-a apucat pe „moscal“, care stătea în gura cuptorului şi ne ghigosea la perete, şi l-a trântit jos. „Moscalul“ fiind beat, nu se putea scula. Bunelul l-a ajutat să se ridice, ocărându-l într-o rusească stâlcită, i-a luat sabia şi l-a culcat pe laiţa de sub fereastră şi a stat lângă el de pază. Frica de „moscal“ a dăinuit până am crescut şi am început a pricepe la viaţă. „Moscalii“ treceau pe rând, se opreau prin sat, jefuiau, erau cazuri când ucideau, iar lumea avea mare frică de ei. Auzeam de la cei mari că e „sloboda“ [liber], au început a-i jefui pe boieri şi pe cei bogaţi. Îl auzeam pe bunelul zicând: „Moscalii iştea pradă cu toţi răii laolaltă, pradă şi ucid pe cei avuţi şi tot zic că sunt revoluţionari, că a venit vremea celor săraci să pună mâna pe stăpânire.“ Îmi aduc aminte, era primăvară, noi ne jucam pe afară, când într-o bună zi a venit altă armată care-i fugărea pe „moscali“, prinzându-i pe cei care au comis jafuri şi punându-i să aducă înapoi lucrurile furate. Mare ne-a fost mirarea că noii veniţi ştiau limba noastră; noi le ziceam „moscali“, iar ei ne spuneau: „Noi nu suntem moscali, noi suntem soldaţi români, suntem de acelaşi neam cu voi.“ Bunelul îi zicea bunicuţei: „Ne-am deprins cu moscali şi acum nu îţi vine se crezi că ne-a venit neamul nostru, vorbim şi ne înţelegem, ne spun că o să ne dea pământ la ţărani, că asta este porunca regelui, că acuma vom avea rege, şi nu împărat.“ „Toate ar fi bune, dacă ar veni Gheorghe acasă, la copchii“ – plângea bunicuţa. Într-o duminică, stăteam la fereastră şi mă uitam în ogradă cum se jucau câinii, când deodată, văd un „moscal“. Am strigat speriată: „Mamă, vine un moscal, a sărit pârleazul la noi în ogradă!“ Mama s-a uitat pe fereastră şi a strigat ieşind pe uşă: „Ăsta-i tatăl vostru!“ Am ieşit amândoi şi ne uitam la el stingheri, ne era frică de el, că era moscal. Ne-a luat pe rând în braţe, ne-a sărutat: „Copiii mei dragi, v-am lăsat micuţi, şi acuma vă găsesc mari. Dar unde este Vasile?!“ Vasile era fratele nostru mai mare. „Vasile a murit, l-a aruncat un cal, lovindu-l la cap“, a răspuns mama plângând. A plâns şi tata. Au venit şi buneii, au plâns de durere după Vasile şi de bucurie că tata este viu. Tata le-a povestit cum a fost luat prizonier la asediul Lvovului şi dus în Germania, unde a stat tot restul războiului.

Tata povestea: „Pe toţi prizonierii din alte ţări îi chemau acasă, pe noi nu ne chema nimeni, de asta am venit aşa de târziu. Pe noi ne-au trimis în Rusia, unde acum îi revoluţie… Cu greu mi-au dat drumul de acolo; noi ne-am cerut acasă, în Basarabia, am spus că avem copii. Ne-au adus până la Nistru, aici am fost preluaţi de soldaţii români, care ne-au dat de mâncare – pâine şi brânză –, spunându-ne: «De-acum, fiecare la casa lui.» Aşa că am venit cu trenul de la Râbniţa până la Bălţi.“ Îmi aduc aminte că bunica mă lua lângă ea la scărmănat lână. Mă chema să îmi spună o poveste. Numai că mă aşez eu lângă bunica la scărmănat lână, când aud strigând: „Lică Mărioară! Lică Mărioară!“ „Iaca s-a trezit şi Ţurca şi vrea de mâncare“, zicea bunicuţa, cu greu sculându-se de jos, ţinându-se de şale, ca să iasă afară la chemarea Ţurcăi. Era o evreică – vecină cu noi, care avea doi copii, pe Haica şi pe Iţic, care erau de seama noastră şi ne jucam cu ei, mai ales seara, împrejurul casei lor, unde creşteau buruieni înalte, de nu se vedea calul din ele, străbătute de o singură cărare de la stradă până la uşa casei. Ştrulea, bărbatul Ţurcăi, stătea toată ziua în prăvălia pe care o aveau. Erau diferiţi de noi, dar ca vecini, părinţii mei şi buneii se împăcau bine cu aceasta familie. „Ce vrei fa, Ţurcă?“ o întreba bunica. „Poate ai un ulcioraş cu lapte prins, dar să fie proaspăt, şi vreo 4-5 ouă tot proaspete…“ Bunicuţa îndeplinea cererea jupânesei Ţurca, căutând prin cuibare ouă proaspete, iar în trihorn [spaţiul dintre hornul cuptorului şi perete] lapte prins şi le da jupânesei. Apoi se frăsuia [se plângea]: „Cam puţintel îmi dai, fa, Ţurcă. Ia vezi de mai socoate şi tu câtă trudă şi alergătură este în urma vacii, ş-apoi orătăniile de găini mănâncă mult.“

„Lasă, lică Mărioară, să fie şi de pomană, să ai şi pe lumea cealaltă“ – îi răspundea Ţurca. „Pe mine, fa, Ţurcă, tot mă pui să-ţi fac pomană, iar tu niciodată nu faşi pomană, când cumpăr de la tine şeva. Ţie nu-ţi trebuie pe şealaltă lume?“ După ce plătea jupâneasa pe lapte şi pe ouă, mai zicea: „Vezi, lică Mărioară, poate-mi mai dai oleacă de pătrunjel, mărar şi vreo câţiva căţei de usturoi.“ „Mâncate-ar puricii cu Ţurca ta! La tine în ogradă cresc buruiene cât casa şi nu-ţi poţi pune pintrijel, mărar, usturoi. Ş-apoi eu îţi dau, nu-i mare lucru, dar te-ai deprins a nu face nimica. Eu nu pot să stau cât ţii leacul, mă învârtesc toată ziua, că dacă nu alerg ziua, noaptea nu pot să dorm“, îi spunea bunica din fugă, dându-i din cele cerute. „Şi hai, fa, cară-te mai repede că nu am timp de şezut.“ Conversaţiile de acest gen erau aproape zilnice, erau complet lipsite de răutate şi fiecare îşi ducea ritmul său de viaţă.

http://blog.nouadreapta.org

Cuvantari impotriva anomeilor.Catre iudei.

 

Sfantul Ioan Gura de Aur

 

1. Voiam să vă vorbesc astăzi despre cele ce mai rămăseseră de spus din subiectul despre care vă vorbisem mai înainte şi să vă arăt mai lămurit că Dumnezeu este de ne cuprins cu mintea. Că despre acest subiect v-am grăit mult
şi îndelungat Duminica trecută, când am adus martori pe Isaia, pe David şi pe Pavel. Unul striga: „ Neamul Lui cine-l va spune?”  ; altul îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că nu-L putea înţelege: „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine! Minunate sunt lucrurile Tale!”  ; şi, iarăşi: „ Mi-      nunată s-a făcut cunoştinţa Ta din mine; întăritu-s-a, n-o voi putea ajunge”  .

Iar Pavel nu s-a plecat spre cercetarea fiinţei lui Dumnezeu, ci numai spre pronia lui Dumnezeu, dar, mai bine spus, şi-a aruncat privirile numai asupra unei mici părţi din această purtare de grijă a lui Dumnezeu, anume asupra aceleia pe care Dumnezeu a arătat-o la chemarea neamurilor; şi, văzând ocean nesfârşit şi necuprins, a strigat aşa: „ O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi de nepătrunse căile Lui!”  .

Ar fi fost îndestulătoare dovada dată de aceştia; dar eu nu m-am mulţumit numai cu dovada adusă de profeţi, nu m-am oprit la apostoli, ci m-am suit la cer şi v-am arătat ceata îngerilor, care strigă: „ Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”  . I-aţi auzit apoi pe Serafimi spăimântându-se şi cu cutremur strigând: „ Sfânt Sfânt, Sfânt Domnul Savaot; plin este tot pământul de slava Lui”  . I-am adăugat şi pe Heruvimi, care strigă: „ Binecuvântată fie slava Lui din locul Său”  . Jos trei martori, sus trei martori; şi unii şi alţii arată că e cu neputinţă să te apropii de slava lui Dumnezeu. Dovedirea făcută atunci n-a lăsat nici o umbră de îndoială; aplauzele au fost multe, biserica s-a încălzit, adunarea era înflăcărată. Eu mă bucuram; dar nu mă bucuram pentru că eu eram lăudat, ci pentru că Stăpânul meu era slăvit. Aplauzele acelea şi laudele acelea arătau dragostea de Dumnezeu a sufletelor voastre. Şi după cum slugile cele pline de iubire, când aud pe cineva că-l laudă pe stăpânul lor, ard de dorul celui ce a grăit aşa din pricina dragostei lor faţă de stăpân, tot aşa şi voi, asta aţi arătat atunci: prin aplauzele voastre cele multe aţi arătat dragostea cea mare ce o aveţi faţă de Stăpân. Voiam ca şi astăzi să adaug luptelor de atunci alte lupte. Dacă duşmanii adevărului nu se satură de a huli pe Dumnezeu Binefăcătorul, cu atât mai mult nu trebuie să ne saturăm noi de a-L lăuda pe Dumnezeul tuturor. Dar ce să fac? Altă boală mai grozavă îmi cheamă limba să o vindec; o boală crescută în trupul Bisericii. Trebuie dar, mai întâi, să stârpesc această boală, şi apoi să mă îngrijesc de bolile celor ce sunt în afară de Biserică. Trebuie să-i vindecăm mai întâi pe cei ai noştri, şi apoi să purtăm grijă de cei străini.

Care este această boală? Au să vină sărbătorile ticăloşilor şi nesăbuiţilor iudei; multe, şi unele după altele: ale trâmbiţelor, ale corturilor, posturile. Mulţi dintre creştini, dintre cei ce spun că gândesc ca şi noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alţii prăznuiesc împreună cu iudeii şi iau parte la posturile lor. Acest obicei rău vreau să-l izgonesc din Biserică. Către anomei pot să vorbesc şi altă dată; nu-i nici o pagubă dacă amân pe mai târziu cuvântul. Dar dacă nu vindec acum pe cei ce bolesc de rătăcirile iudaice, acum, când sărbătorile iudeilor sunt aproape şi bat la uşă, mă tem ca nu cumva să ia parte unii, din pricina unui obicei prost şi a unei neştiinţe mari, la nelegiuirea acelora şi să ajungă zadarnice cuvintele mele despre aceste sărbători.

Dacă aceşti creştini ai noştri ar posti cu iudeii fără să mă audă astăzi grăind, degeaba voi mai da leacul după ce s-a săvârşit păcatul. De aceea, mă grăbesc s-o iau înainte. Tot aşa fac şi doctorii. Se ocupă mai întâi de bolile cele mai grele, care nu suferă amânare. De altfel lupta pe care am s-o duc eu acum este înrudită cu lupta de mai înainte împotriva anomeilor. înrudită este erezia anomeilor cu a iudeilor; de aceea, înrudită este şi lupta mea de acum cu cea de mai înainte. învinuirea pe care I-o aduc iudeii lui Hristos, I-o aduc şi anomeii.
– Ce învinuire îi aduceau iudeii?
– Că-L numea pe Dumnezeu Tatăl Lui, că Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu . Aceeaşi învinuire I-o aduc şi anomeii; dar, mai bine spus, nu-L învinuiau, ci chiar ştergeau din Scriptură cuvântul acesta, odată cu înţelesul lui; dacă nu cu mâna, atunci cu voinţa.

2. Să nu vă miraţi că i-am făcut ticăloşi pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloşi şi nesăbuiţi. Le-au căzut în braţe din cer atâtea bunătăţi, şi ei cu mare grabă le-au zvârlit şi le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptăţii, dar au întors spatele razei şi stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atraşi spre lumină şi am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt . Noi n-am avut nici o părtăşie cu rădăcina, dar am dat rod de bună-credinţă. Ei i-au citit pe profeţi de mici copii, dar L-au răstignit pe Cel profeţit. Noi n-am auzit cuvintele cele dumnezeieşti, dar ne-am închinat Celui profeţit. De aceea sunt iudeii ticăloşi, că aruncă bunătăţile trimise lor, în timp ce alţii le răpesc şi le atrag spre ei. Ei au fost chemaţi la înfiere, dar au căzut în rândul câinilor. Noi am fost câini, dar datorită harului lui Dumnezeu am fost în stare să îndepărtăm de la noi starea de dobitocie de mai înainte şi să ne urcăm la cinstea de fii.
– De unde se vede asta?
–  „ Nu este bine să luăm pâinea fiilor şi să o aruncăm câinilor”  , a grăit Hristos către canaaneancă, numindu-i pe iudei fii, iar pe cei dintre neamuri, câini. Dar iată că mai târziu s-a schimbat rânduiala; ei au ajuns câini, şi noi fii! Despre ei Pavel spune: „ Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de cei cu tăierea împrejur! Căci noi suntem tăierea împrejur”  . Ai văzut că au ajuns câini cei ce erau mai înainte fii? Vrei să afli că noi, care eram mai înainte câini, am ajuns fii? „ Iar celor câţi L-au primit le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu”  .

Nu sunt oameni mai ticăloşi decât iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat legea, se ambiţionează să o păzească. Poate fi oare om mai de plâns decât ei, care-L mânie pe Dumnezeu nu numai prin călcarea legii, ci chiar prin păzirea ei? De aceea se spune în Scriptură: „ Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt”  . Nu numai pentru că voi călcaţi legea, ci şi pentru că voiţi să o păziţi atunci când nu mai e timpul s-o păziţi: „ tari în cerbice!” . Bine le-a spus: „ tari în cerbice!” . Că n-au luat asupra lor jugul lui Hristos, deşi era bun; căci jugul lui Hristos nu-i nici greu, nici povară! „ învăţaţi-vă de la Mine, spune Domnul, că sunt blând şi smerit cu inima!”  . Şi: „ Luaţi jugul Meu asupra voastră… că jugul Meu este bun şi povara Mea uşoară”  .

Totuşi nu l-au luat, din pricina învârtoşării cerbicei lor, a cefei lor. Dar nu numai că nu l-au luat, ci l-au şi zdrobit, l-au frânt. „ Că din veac, spune Profetul, ai zdrobit jugul tău şi ai rupt legătura ta”  , nu spune Pavel aceasta, ci Profetul o strigă; numeşte jug şi legătură semnele puterii, că au îndepărtat stăpânirea lui Hristos, spunând: „ Noi nu avem împărat decât pe cezarul!” . Ai zdrobit jugul, ai rupt legătura, te-ai izgonit pe tine însuţi din împărăţia cea cerească şi te-ai supus stăpânirilor celor omeneşti. Uită-te cât de bine a lăsat Profetul să se înţeleagă greutatea lor în a se înfrâna! N-a spus: „ Ai dat jos jugul!” , ci: „ Ai zdrobit jugul!” , răutate pe care o săvârşesc numai animalele care sar şi aruncă din picioare, care o iau la goană şi îndepărtează de la ele orice stăpânire.

– Dar de unde le-a venit lor învârtoşarea aceasta?

– De pe urma lăcomiei la mâncare şi a beţiei.

– Cine a spus asta?

–  Chiar Moise! „ A mâncat Israel şi s-a săturat şi s-a îngrăşat şi a zvârlit din picioare pe cel iubit”  . După cum caii şi boii se îngraşă dacă au în iesle mâncare din belşug şi încep să zburde, nu mai pot fi stăpâniţi, nu mai suferă nici jugul, nici frâul şi nici mâna omului, tot aşa şi iudeii, din pricina beţiei şi a îngrăşării coborându-se la cea mai de jos răutate, au început să zburde; n-au primit jugul lui Hristos şi nici n-au tras la plugul învăţăturii. Aceasta o lasă să se înţeleagă şi un alt profet, spunând: „ Ca o junincă îndărătnică, aşa s-a îndărătnicit şi Israel”  . Iar alt profet îl numeşte: „ juncan neînvăţat”  , nişte animale ca acestea, care nu mai sunt bune de treabă, ajung bune de tăiere. Aşa au păţit şi iudeii; pentru că nu mai sunt buni de treabă, au ajuns buni de tăiere. De aceea şi Hristos spune: „ Pe vrăjmaşii Mei, care n-au voit ca Eu să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi junghiaţi-i”  . Atunci trebuia să posteşti, iudeule, când beţia ţi-a făcut atâta rău, când lăcomia la mâncare a dat naştere la necredinţă, şi nu acum. Acum postul nu mai este la timpul lui, acum este o urâciune.

– Cine o spune?

– Însuşi Isaia strigă cu mare glas: „ Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul”  .

– De ce?

–  „ Pentru că postiţi in judecăţi şi în sfezi, pentru că îi bateţi cu pumnii pe cei supuşi vouă”  . Dacă, deci, postul tău era o urâciune când îi băteai pe cei ce erau împreună robi cu tine, cum poate să mai fie primit postul tău de acum, când L-ai junghiat pe Stăpânul tău? Ce rost mai are?

Cel care posteşte trebuie să fie liniştit, cu inima zdrobită, smerit, nu beat de mânie. Cum poţi fi liniştit, iudeule, când îl baţi pe semenul tău? Altădată, în vremea Vechiului Testament, iudeii posteau judecându-se şi sfădindu-se! Acum postesc obrăznicindu-se şi desfrânându-se fără nici o ruşine! Postesc dănţuind cu picioarele goale prin piaţă! Spusa lor e că postesc. Dar înfăţişarea le e de beţivi. Ascultă cum porunceşte Profetul să posteşti! „ Postiţi post sfânt”  , spune el. N-a spus: „ Lăudaţi-vă cu postul, arătaţi-l lumii!” . „ Vestiţi slujba, adunaţi-i pe bătrâni”  . Dar iudeii de azi nu-i adună pe bătrâni, ci cete de oameni desfrânaţi, cârduri nesfârşite de femei pierdute; târăsc în sinagoga lor întreg teatrul şi pe cei ce joacă pe scenă. Nu mai e nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Ştiu că unii au să osândească îndrăzneala cuvântului meu. Au să mă osândească pentru că am spus că nu-i nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Dar cum am să osândesc îndrăzneala lor dacă nu socotesc sinagoga teatru ! Dacă o spun de la mine, osândeşte-mă! Dar dacă spun cuvintele profetului, primeşte-mi hotărârea.

3. Ştiu că mulţi îi cinstesc pe iudei şi socot că vieţuirea lor de acum este plină de bună-cuviinţă. Acest lucru mă face să smulg din rădăcină o astfel de părere!
Am spus că întru nimic nu-i mai bun teatrul decât sinagoga. Şi o voi dovedi cu spusele profetului. Doar nu sunt iudeii mai vrednici de credinţă decât profeţii! Ce spune dar Profetul? „ Faţă de desfrânată ţi s-a făcut faţa! Fără de ruşine te-ai făcut tuturor!”  . Iar casa în care stă desfrânata este casă de desfrâu. Dar, mai bine spus, sinagoga nu este numai casă de desfrâu şi teatru, ci şi peşteră de tâlhari, şi locuinţă de fiare sălbatice. „ Peşteră de hienă a ajuns pentru Mine casa voastră” , spune Profetul . Casa lor n-a ajuns locuinţa unei fiare oarecare, ci locuinţa unei fiare necurate. Şi mai spune Profetul: „ Am lăsat casa Mea, am părăsit moştenirea Mea”  . Iar când Dumnezeu părăseşte casa, ce nădejde de mântuire mai poate fi ? Când Dumnezeu părăseşte casa, locul acela ajunge locuinţă drăcească.
Dar, negreşit, mi se va spune că şi iudeii se închină lui Dumnezeu. Doamne fereşte! Să nu se spună una ca asta! nici un iudeu nu se închină lui Dumnezeu.
– Cine spune asta?
– Fiul lui Dumnezeu! „ Dacă aţi şti pe Tatăl Meu, spune El, M-aţi şti şi pe Mine; dar nici pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu nu-L ştiţi”  . Ce mărturie mai vrednică de credinţă decât aceasta să-ţi aduc?

Mai îndrăzneşte cineva dar să spună că sinagoga nu-i locaş de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu I se slujeşte lui Dumnezeu, Doamne fereşte! Sinagoga lor e locaş de slujire idolească.

Cu toate acestea, unii creştini privesc sinagogile ca pe nişte locuri vrednice de cinste. Şi asta n-o spun de la mine, ci o ştiu din experienţă. Acum trei zile (credeţi-mă, nu mint) am văzut cum o femeie liberă, o creştină, cu bună-cuviinţă în îmbrăcăminte şi purtări, era silită de un ticălos şi un nesimţitor, după înfăţişare creştin – n-aş spune că un om care a îndrăznit o astfel de faptă poate fi creştin adevărat – să intre în sinagoga evreilor şi să jure acolo pentru o pricină pusă de la el la îndoială. Femeia, apropiindu-se de mine, m-a chemat în ajutor şi mi-a cerut să împiedic silnicia cea nelegiuită, căci nu-i era îngăduit ei, care se împărtăşise de Dumnezeieştile Taine, să intre în sinagogă.

Aprins de mânie şi înflăcărat, n-am îngăduit să fie târâtă să săvârşească nelegiuirea aceea şi am smuls-o din mâinile lui. L-am întrebat pe siluitor dacă e creştin. Când mi-a mărturisit că e creştin, l-am mustrat cu asprime; l-am făcut smintit şi neghiob; i-am spus că nu-i cu nimic mai bun decât un dobitoc, dacă el, care spune că se închină lui Hristos, târăşte pe un altul în peşterile iudeilor, cei care L-au răstignit pe Hristos. I-am vorbit mult. Mai întâi l-am învăţat din Dumnezeieştile Evanghelii că unui creştin nu-i este deloc îngăduit să jure şi nici nu-i este îngăduit să silească pe altul să jure. Apoi i-am spus că nu trebuie să silească să jure nu doar pe un creştin, dar nici pe un necreştin. După ce cu multe şi lungi cuvinte i-am scos din suflet părerea cea rătăcită, l-am întrebat de ce a lăsat deoparte biserica şi a târât-o pe femeia aceea în sinagoga evreilor. Mi-a răspuns că i-au spus mulţi că jurămintele făcute în sinagogă au  mai multă putere, sunt mai înfricoşătoare.

La auzul acestor cuvinte, am oftat, m-am aprins de mânie şi apoi am râs iarăşi. Am suspinat când am văzut câtă putere are viclenia diavolului ca să-i înduplece pe oameni! M-am aprins de mânie când m-am gândit la trândăveala celor înşelaţi. Şi am râs, iarăşi, când am văzut cât de mare şi cât de cumplită este prostia celor înşelaţi.
V-am spus şi v-am istorisit acestea, pentru că nu vă înduioşează, nici nu vă doare de creştinii care suferă şi săvârşesc astfel de fapte. Când vedeţi că unul dintre fraţii voştri cade în nişte nelegiuiri ca acestea, socotiţi că nenorocirea este a altuia, nu a voastră. Dacă vă ţine cineva de rău, credeţi că vă apăraţi spunând: „ ce mă priveşte!” , „ ce legătură am eu cu el!” . Nu! Cel ce grăieşte aşa grăieşte cuvinte pline de cea mai cumplită ură de oameni, pline de cruzime diavolească. Ce spui? Eşti om, eşti şi tu de aceeaşi fire cu el, dar, mai bine spus, dacă trebuie să vorbesc de fire, ai un singur Cap, pe Hristos, şi mai îndrăzneşti să spui că n-ai nici o legătură cu mădularele tale? Cum mai mărturiseşti atunci că Hristos este Capul Bisericii? Capul în chip firesc alătură toate mădularele, le adună şi le leagă bine unele cu altele. Iar dacă n-ai nici o legătură cu mădularul tău, atunci n-ai nici o legătură nici cu fratele tău şi nici nu-L ai cap pe Hristos. Ca pe nişte copii mici vă înfricoşează iudeii, şi nu simţiţi. După cum multe slugi rele provoacă haz mult când îi sperie pe copii cu măşti înfricoşătoare şi caraghioase căci măştile prin ele însele nu sunt înfricoşătoare, ci par aşa din pricina simplităţii minţii copiilor, tot astfel şi iudeii îi înfricoşează pe creştinii care nu sunt destul de tari în credinţă. Cum poate fi înfricoşătoare sinagoga iudeilor, când ea este plină de ruşine şi de râs, când iudeii sunt nişte izgoniţi, nişte învinşi, nişte osândiţi?

4. Biserica noastră nu-i aşa, ci cu adevărat înfricoşătoare şi plină de cutremur. Locul acesta este înfricoşător, căci aici este Dumnezeul vieţii. Dumnezeul care are stăpânire asupra morţii, pentru că aici sunt cuvinte nenumărate despre chinurile cele veşnice, despre râurile cele de foc, despre viermele cel veninos, despre lanţurile cele de nesfărâmat, despre întunericul cel mai dinafară. Iudeii nu ştiu nimic din acestea, nici din vis măcar; trăiesc pentru pântece, sunt înnebuniţi după lucrurile din lumea aceasta, nu sunt cu nimic mai buni decât necuvântătoarele din pricina desfrânării şi lăcomiei lor. Un singur lucru ştiu numai: să-şi umple pântecele şi să se îmbete, să se omoare pentru dansatoare şi să se rănească pentru alergările de la hipodrom.

Spune-mi, rogu-te, sunt sinagogile vrednice de cinste şi înfricoşătoare? Cine-ar spune-o! Dar cum se face că vi se par înfricoşătoare? Afară doar dacă aţi susţine că nişte slugi necinstite, fără îndrăznire şi izgonite din casa stăpânilor, pot fi înfricoşătoare pentru oameni cu nume bun şi cu îndrăznire! Dar lucrurile nu stau aşa, nu stau aşa! Pentru că nici crâşma nu-i mai cinstită decât curţile cele împărăteşti! Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstită chiar decât crâşma! Sinagoga nu este numai locuinţă de tâlhari şi de crâşmari, ci locuinţă de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar şi sufletele iudeilor. Şi asta voi încerca s-o arăt la sfârşitul cuvântului.

Vă rog, dar, să vă aduceţi aminte mai ales de această vorbire. Căci nu vorbesc acum nici pentru paradă, nici pentru aplauze, ci pentru vindecarea sufletelor voastre. Căci ce cuvânt de apărare ne mai rămâne când suntem atâţia doctori, şi totuşi sunt unii care bolesc?
Apostolii au fost doisprezece, şi au încreştinat lumea! Cea mai mare parte a oraşului nostru este creştin, şi încă mai sunt unii care bolesc de iudaism. Ce apărare putem avea noi, cei sănătoşi? Sunt într-adevăr vrednici de pedeapsă cei care bolesc; dar nici noi nu suntem lipsiţi de vină, pentru că trecem cu vederea boala lor. Ar fi cu neputinţă să mai rămână bolnavi dacă ar avea parte de îngrijirea noastră. De aceea, luând-o mai dinainte, vă spun aceasta acum, ca fiecare din voi să-l smulgă pe fratele său, chiar dacă ar trebui să întrebuinţeze forţa, sila, ocara, mustrarea! Fă totul ca să-l smulgi pe cel bolnav din laţul diavolului, să-l scapi din întovărăşirea cu omorâtorii lui Hristos. Spune-mi, te rog, dacă ai vedea în piaţă că cineva, pe temei de dreaptă judecată, este dus să fie osândit, şi ai avea puterea să-l smulgi din mâinile călăului, spune-mi, n-ai face totul ca să-l scapi? Acum însă îl vezi pe fratele tău, dus pe nedrept şi în chip nelegiuit, nu de călău, ci de diavol, în prăpastia pierzării, şi nici nu vrei să dai o mână de ajutor ca să-l smulgi din calea cea nelegiuită? Ce iertare mai poţi avea? Lui îi spui că e mai puternic şi mai tare decât tine? Spune-mi-l mie! Voi prefera să-mi dau mai degrabă viaţa decât să-l las sa calce aceste sfinte pridvoare ale bisericii, dacă se încăpăţânează şi stăruie în purtarea lui! îi voi spune: Ce legătură ai tu cu Biserica cea liberă, cu Ierusalimul cel de Sus? Ai ales Ierusalimul cel de jos? Robeşte cu el! Căci Ierusalimul cel de jos, după cuvântul Apostolului , zace în robie cu copiii Iui. Posteşti cu iudeii?

Descalţă-te atunci şi tu cu iudeii şi umblă cu picioarele goale prin oraş! Ia parte şi tu aici la schimonisirea şi la ruşinea lor! Dar n-o faci! îţi este ruşine şi roşeşti! îţi este ruşine să iei parte la schimonosirea lor, dar nu ţi-e ruşine să iei parte la necredinţa lor!
Ce iertare vei avea când eşti creştin pe jumătate? Credeţi-mă, îmi voi da mai degrabă viaţa decât să trec cu vederea pe unul pe care îl ştiu că are o astfel de boală. Dacă nu-l ştiu. Dumnezeu negreşit mă va ierta. Gândiţi la fel cu mine. Să nu socotiţi asta un lucru fără însemnătate. Nu vedeţi ce strigă necontenit diaconul în timpul Sfintei Liturghii?: „ Cunoaşteţi-vă unii pe alţii”! Nu vedeţi că vă încredinţează cercetarea amănunţită a fraţilor voştri? Fă aşa şi cu cei ce se duc la sinagogile iudaice! Când afli că cineva ţine rânduielile iudaice, pune mâna pe el, dă-l pe faţă, ca să nu ajungi şi tu părtaş primejdiei. în oştire, dacă un ostaş este prins că lucrează printre soldaţi pentru duşmani şi că are gânduri la fel cu perşii, duşmanii noştri, nu se primejduieşte numai el, ci şi toţi care au ştiut de el, şi nu l-au făcut cunoscut generalului. Iar voi sunteţi oştirea lui Hristos! Cercetaţi şi iscodiţi cu de-amănuntul! De este amestecat printre voi unul de alt neam, făceţi-l cunoscut! nu ca să-l omoram, cum sunt omorâţi trădătorii în armata, nici ca să-l muncim şi să-l pedepsim, ci ca să-l scăpăm de rătăcire şi necredinţă, ca să-l facem cu totul al nostru.

Dacă nu vreţi să faceţi aşa, ci-l ascundeţj, deşi îl ştiţi, cunoaşteţi bine că veţi suferi aceeaşi pedeapsă ca şi el. Pavel supune la chin şi la pedeapsă nu numai pe cei ce săvârşesc răul, ci şi pe cei care îi încuviinţează . Iar profetul David dă aceeaşi pedeapsă nu numai celor ce fură, ci şi celor care aleargă cu ei . Şi pe bună dreptate; căci cel care îl ştie pe cel ce face răul şi-l doseşte şi-l ascunde, îi dă prilej să ajungă şi mai nepăsător şi-l face să săvârşească răul cu mai multă libertate.

5. Dar trebuie să mă întorc iarăşi la cei ce bolesc. Gândiţi-vă în a căror tovărăşie sunt cei ce postesc acum! în a acelora care au strigat: „ Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”  . În a acelora care au spus: „ Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”  . Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi pentru că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!

Dar pentru că sunt unii creştini care socotesc chiar sinagoga loc cinstit, este de neapărată trebuinţă să spun câteva cuvinte către aceştia.
Pentru ce respectaţi locul acela, când ar trebui să-l dispreţuiţi, să vă dezgustaţi de el şi să fugiţi de el?
– În sinagogă se află legea, îmi răspund ei, şi cărţile profetice!
– Şi ce-i cu asta? Nu cumva e sfânt locul în care sunt cărţile acestea? Deloc! Eu tocmai pentru asta mai cu seamă urăsc sinagoga şi îmi provoacă dezgust, pentru că iudeii îi au pe profeţi, dar nu cred în profeţi, pentru că citesc cărţile, dar nu primesc mărturiile. Iar fapta aceasta este mai cumplită decât ocara! Spune-mi, dacă ai vedea că un om cu viaţă sfântă, strălucit şi vestit ar fi târât într-o crâşmă sau într-o peşteră de tâlhari, şi acolo ar fi ocărât şi lovit, şi ar suferi cea mai grozavă batjocură, spune-mi, ai admira crâşma sau peştera pentru că stă acolo batjocorit acel mare şi minunat bărbat? N-o cred! Dimpotrivă, tocmai pentru aceasta ai uri mai mult locul acela şi ai fugi de el! Gândeşte la fel şi despre sinagogă. Iudeii i-au luat acolo cu ei pe profeţi şi pe Moise nu ca să-i cinstească, ci ca să-i ocărască şi să-i necinstească. Ce ocară mai mare pot aduce acestor sfinţi decât spunând că ei nu ştiu de Hristos şi nici n-au spus ceva despre venirea Lui!, decât învinuindu-i că nu cunosc pe Stăpânul lor şi zicând că au aceeaşi necredinţă ca şi ei?
Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta trebuie urâţi şi iudeii, şi sinagoga lor, pentru că-i batjocoresc pe sfinţii aceia. Dar pentru ce vorbesc eu de cărţi, de locuri? În timpul persecuţiilor, călăii ţineau în mâini, strujeau şi biciuiau trupurile mucenicilor. Oare erau sfinte mâinile lor pentru că ţineau trupurile sfinţilor? Doamne fereşte! Apoi, dacă mâinile care ţin trupurile sfinţilor rămân spurcate tocmai pentru că le ţin rău, vor fi oare vrednici de cinste tocmai pentru asta cei care ţin în mâini cărţile sfinţilor prooroci şi le insultă tot aşa de mult ca şi călăii trupurile mucenicilor? O astfel de judecată n-ar fi oare culmea prostiei? Dacă trupurile care sunt rău ţinute nu numai că nu-i sfinţesc pe cei ce le ţin, ci, dimpotrivă, le fac mai blestemate, atunci cu mult mai mult cărţile citite cu necredinţă nu vor putea fi de folos celor ce le citesc.

Tocmai faptul că ţin cărţile sfinte cu astfel de gând îi arată a fi mai necredincioşi. Dacă nu i-ar avea pe profeţi, n-ar fi atât de vinovaţi. Dacă n-ar citi cărţile sfinte, n-ar fi atât de necuraţi şi de spurcaţi. Aşa însă, sunt lipsiţi de orice iertare pentru că, deşi îi au pe predicatorii adevărului, totuşi stau cu gând duşman şi faţă de ei, şi fată de adevăr. Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta sunt spurcaţi şi blestemaţi, pentru că, deşi îi au pe profeţi, totuşi îi întrebuinţează cu gând vrăjmaş.

De aceea, vă rog să fugiţi şi să vă depărtaţi de adunările iudeilor. Nu-i mică vătămarea sufletească ce o pricinuiţi fraţilor mai slabi în credinţă! Nu-i mică pricina de deznădejde ce le-o naşte-ţi în suflete! Cum să nu socotească ei foarte bune faptele şi obiceiurile iudaice când vă văd pe voi, care vă închinaţi lui Hristos Cel răstignit de iudei, că îndrăgiţi şi cinstiţi obiceiurile lor? Şi cum să nu socotească ei fără de nici o valoare credinţa noastră, când voi, care credeţi şi slujiţi credinţa, alergaţi la cei ce o dărâmă? „ Dacă te va vedea cineva, spune Pavel, pe tine, cel ce ai o cunoştinţă, şezând in capiştea idolilor, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a mânca din cele jertfite idolilor?”  .

Iar eu spun: Dacă te va vedea cineva pe tine, care ai cunoştinţă, ducându-te în sinagogă şi uitându-te la trâmbiţe, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a admira lucrurile iudaice? Cel ce cade este pedepsit nu numai pentru propria lui cădere, ci este osândit şi pentru că i-a făcut pe alţii să cadă; după cum şi cel ce stă nu este încununat numai pentru propria lui virtute, ci este admirat şi pentru că-i face şi pe alţii să aibă aceeaşi râvnă. Fugiţi dar şi de adunările lor, şi de locurile lor! Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărţilor sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi ţin pe sfinţii profeţi ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredinţa lor.

6. Ca să cunoaşteţi că nu cărţile sfinte sfinţesc locul, ci, dimpotrivă, locul este murdărit de gândul şi voinţa celor ce se adună acolo, am să vă povestesc o istorie veche. Ptolemeu Filadelful a adunat cărţile din lumea întreagă; aflând că iudeii au scrieri care filosofează despre Dumnezeu şi despre o bună vieţuire, a chemat din Iudeea bărbaţi şi i-a pus să le tălmăcească în greceşte, căci Ptolemeu era grec. Scrierile acestea au fost aşezate în templul lui Serapis. Şi cărţile profeţilor care au fost traduse stau până acum acolo. Ce dar? Este oare sfânt templul lui Serapis din pricina cărţilor? Doamne fereşte! Cărţile au sfinţenia lor proprie; n-o transmit templului, din pricina necurăţiei celor ce se adună acolo.

Tot aşa trebuie să gândim şi despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni. Şi asta o spun nu numai despre sinagoga de aici, din oraş, ci şi despre cea din Dafne. Prăpădul e mai mare acolo; de aceea i-au şi dat sinagogii aceleia numele Matroana. Am auzit că mulţi credincioşi se duc acolo şi dorm în locul acela. Dar, Doamne fereşte, n-am să-i numesc niciodată pe astfel de oameni credincioşi. Pentru mine este tot atât de spurcată şi sinagoga Matroanei, şi templul lui Apolo. Iar dacă cineva îmi va osândi îndrăzneala cuvintelor, ei bine eu pe unul ca acesta îl voi osândi ca pe cel mai mare nebun.

Spune-mi, nu-i oare loc de necredinţă, chiar dacă nu-s idoli acolo, locul în care locuiesc demoni? Nu-i oare mai mare vătămarea sufletească în locul acela unde se adună ucigaşii lui Hristos, unde este izgonită crucea, unde este hulit Dumnezeu, unde nu se cunoaşte Tatăl, unde se ocărăşte Fiul, unde se leapădă harul Sfântului Duh, dar, mai bine spus, unde sunt chiar demonii? În templul idolilor necredinţa e vădită şi descoperită; nu poate momi cu uşurinţă şi nici nu poate înşela pe un om cu minte şi înţelept; în sinagogă iudeii spun că se slujeşte lui Dumnezeu, că sunt urâţi idolii, că sunt cinstiţi profeţii; prin aceste cuvinte pregătesc momeala şi îi prind în laţurile lor pe creştinii simpli şi nepricepuţi.

Prin urmare, sunt la fel de necredincioşi şi iudeii, şi păgânii, dar înşelăciunea săvârşită de iudei e mai cumplită. În sinagoga lor se află un jertfelnic, jertfelnic nevăzut de înşelăciune! Pe el nu se jertfesc oi şi tauri, ci suflete de oameni.
Dar, ca să vorbesc pe scurt, dacă admiri rânduielile şi ceremoniile iudaice, ce mai cauţi la noi ? Dacă rânduielile şi iudaice sunt vrednice de respect şi măreţe, atunci ale noastre sunt mincinoase! Iar dacă ale noastre sunt adevărate după cum şi sunt, acelea sunt pline de înşelăciune. Nu vorbesc de Scriptură, Doamne fereşte! Scripturile m-au povăţuit la Hristos! Vorbesc de necredinţa lor şi de nebunia lor de acum.

Este însă timpul să arăt că şi demonii  locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiar în sufletele iudeilor. Domnul spune: “Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă; dacă nu găseşte, spune:”Mă voi întoarce în casa mea” . Şi venind, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră în el; şi vor fi cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu neamul acesta viclean”  . Ai văzut că locuiesc draci în sufletele lor ? Ai văzut că iudeii de acum sunt mai răi decât cei de mai înainte? Şi pe bună dreptate! Atunci îi cinsteau pe profeţi, dar acum insultă pe însuşi Stăpânul profeţilor.
Vă întreb: Vă adunaţi în acelaşi loc cu oameni îndrăciţi, cu oameni care au duhuri necurate, crescuţi în crime şi omoruri şi nu vă cutremuraţi? Trebuie oare să le dăm bună ziua să le adresăm cuvânt? Nu trebuie oare să fugim de ei ca de ciumă şi ca de o boală a întregii lumi? N-au săvârşit ei tot felul de răutăţi? N-au cheltuit toţi profeţii multe şi lungi cuvinte pentru învinuirea lor? I-au jertfit pe fiii şi pe fiicele lor demonilor; n-au vrut să ştie de odraslele lor, au uitat durerile naşterii, au călcat în picioare creşterea de copii, au răsturnat din temelii legile înrudirii, au ajuns mai răi decât fiarele. Fiarele de multe ori îşi dau viaţa şi dispreţuiesc propria lor mântuire ca să-şi apere puii; iudeii, fără să-i silească cineva, i-au junghiat pe cei născuţi din ei, ca să slujească duşmanilor vieţii noastre, blestemaţilor draci.

De ce să ne cutremurăm mai întâi: de necredinţa lor sau de cruzimea şi de neomenia lor ? Că şi-au jertfit fiii sau că au jertfit demonilor? Dar prin destrăbălarea lor n-au lăsat oare în umbră cele mai desfrânate animale? Ascultă   ce spune Profetul despre desfrânarea lor: „ Au ajuns nişte cai înnebuniţi după iepe! Fiecare nechează după femeia aproapelui său”  . N-a spus: fiecare o dorea pe femeia aproapelui, ci a arătat foarte bine nebuneasca lor desfrânare folosindu-se de cuvântul „ a necheza” , care exprimă desfrânarea la cai.

7. Despre ce altceva voiţi să vă mai vorbesc? Despre jafurile lor, despre lăcomia lor, despre trădarea săracilor, despre hoţiile lor, despre neguţătoriile lor? Dar o zi întreagă nu mi-ar ajunge ca să vorbesc despre toate!

Spui că sărbătorile lor sunt vrednice de respect şi măreţe? Dar profeţii au arătat că şi acestea sunt necurate. Ascultă-i pe profeţi, dar, mai bine spus, ascultă-L pe Dumnezeu cu ce cuvinte tari le detestă: „ Am urât, am lepădat sărbătorile voastre”  . Dumnezeu le urăşte, şi tu iei parte la ele? N-a spus: „ sărbătoarea cutare şi cutare” , ci toate sărbătorile la un loc. Vrei să vezi că Dumnezeu urăşte slujirea cu timpane, cu alăută şi cu alte instrumente muzicale? „ Depărtează de la Mine, zice Domnul, sunetul cântărilor tale; nu vreau să aud cântecul instrumentelor tale muzicale”  . Dumnezeu spune: „ Depărtează de la Mine” , şi tu alergi ca să auzi trâmbiţele?
Spui că jertfele şi darurile lor nu sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu?
Ascultă ce spune Domnul: „ Chiar dacă îmi aduceţi făină curată, în deşert! Tămâia este o urâciune înaintea Mea!”  . Tămâia este o urâciune, şi sinagoga nu este o urâciune? Şi când era urâciune? înainte ca ei să fi săvârşit culmea răutăţilor, înainte de a-L fi ucis pe Stăpânul lor, înainte de cruce, înainte de urâciunea uciderii lui Hristos. Şi acum nu este cu mult mai mult? Şi totuşi, ce este mai plăcut la miros ca tămâia? Dar Dumnezeu nu Se uită la natura darurilor, ci la gândul celui ce aduce darurile. Aşa judeca Dumnezeu darurile. S-a uitat mai întâi la Abel şi apoi la darurile lui. „ S-a uitat la Cain şi apoi S-a întors de la jertfele lui”  . S-a uitat la Cain, dar la jertfele lui nu S-a uitat. Noe I-a adus lui Dumnezeu jertfe de oi, de tauri şi de păsări; şi spune Scriptura că „ a mirosit Domnul miros de bună mireasmă”  , adică a primit cele dăruite.

Asta nu înseamnă că Dumnezeu are nări. Dumnezeirea este netrupească. Şi cu toate că cele dăruite de Noe nu erau decât fum şi miros de cărnuri arse, şi nimic nu-i mai neplăcut decât acest fum şi miros, totuşi, ca să afli că Dumnezeu primeşte sau respinge jertfa căutând la gândul şi la inima celor care aduc jertfa, numeşte fumul şi mirosul de carne arsă miros de bună mireasmă, iar tămâia, urâciune, căci gândul şi inima celor ce o aduceau erau pline de miros tare neplăcut.

Vrei să afli că odată cu jertfele, cu instrumentele muzicale, cu sărbătorile şi cu tămâierile Dumnezeu a urât şi templul din pricina celor care intrau în el? Lucrul acesta l-a arătat mai cu seamă prin fapte, dându-l mai înainte pe mâinile barbarilor, iar mai pe urmă dărâmându-l cu desăvârşire. Totuşi şi înainte de dărâmare Dumnezeu strigă şi zice prin Profetul: „ Nu vă puneţi nădejdea în cuvinte mincinoase, că nu vă va fi de nici un folos să ziceţi: Acesta este templul Domnului, este templul Domnului”  .

Nu templul sfinţeşte, spune Domnul, ci aceia care intră în el fac sfânt templul. Dacă templul nu era de folos atunci când erau în el Heruvimii, când era în el chivotul, apoi cu mult mai mult acum, când toate acestea au pierit, când Dumnezeu i-a întors desăvârşit spatele, când a ajuns pricină mai mare de ură. Ce mare prostie, ce mare nebunie este să sărbătoreşti împreună cu cei pe care Dumnezeu i-a necinstit, cu cei pe care Dumnezeu i-a părăsit, cu cei care au mâniat pe Stăpânul! Ai suferi oare să-l vezi pe omul care l-a ucis pe fiul tău? Ai suferi oare să-i auzi numele? N-ai fugi oare de el ca de dracu, ca de diavol? Au ucis pe Fiul Stăpânului tău, şi mai îndrăzneşti să te întâlneşti cu ei în acelaşi loc? Cel ucis atât de mult te-a cinstit, că te-a făcut fratele Lui şi împreună-moştenitor cu El; tu însă atât îl necinsteşti, că-i cinsteşti pe ucigaşii şi răstignitorii Lui, că le slujeşti lor luând parte la sărbătorile lor, că te întâlneşti în locurile lor spurcate, că păşeşti pragurile cele necurate, că te împărtăşeşti de la masa demonilor. Căci nu pot numi altfel postul iudeilor după ce au ucis pe Dumnezeu! Nu slujesc oare demonilor cei care lucrează împotriva lui Dumnezeu?

Te duci la sinagogă deoarece cauţi să fii vindecat de demoni? Crezi oare că ei au milă de trupurile oamenilor? Când Hristos le-a îngăduit să intre în porci, demonii i-au înecat îndată în adânc . Facă Dumnezeu să nu te omoare demonii când te duci la ei! Dar-ar Dumnezeu să nu-ţi întindă curse! Crezi că au să-ţi vindece trupul ei, care l-au izgonit pe om din paradis, ei, care l-au lipsit de cinstea cea de sus? Batjocură şi poveşti sunt acestea! Demonii nu obişnuiesc să vindece, ci să întindă curse şi să vatăme! Spune-mi, au să cureţe sufletele, când nu curăţă trupurile? Au ei dorinţa să-i izbăvească pe oameni de boli, când încearcă să-i arunce din împărăţia cerurilor? N-ai auzit pe profet spunând, dar, mai bine spus, pe Dumnezeu, prin profet, că demonii nu pot face nici bine, nici rău? Dar chiar dacă ar putea şi ar vrea să vindece, ceea ce e cu neputinţă!, totuşi n-ar trebui să preferi o pagubă nemuritoare şi veşnică pentru un câştig neînsemnat şi trecător! Nu e bună neguţătoria ta!

Mânii pe Dumnezeu, Creatorul trupului tău, şi chemi să te vindece cel ce unelteşte împotriva ta? Cum să nu te atragă atunci cu uşurinţă un păgân să te închini zeilor elenilor datorită ştiinţei lui medicale? Doctorii păgâni într-adevăr au alungat de multe ori bolile şi i-au făcut sănătoşi pe cei bolnavi. Dar ce? Trebuie pentru asta să împărtăşim necredinţa lor? Doamne fereşte! Ascultă ce le spune Moise iudeilor! „ Da se va scula profet între voi care să viseze vis şi să dea semn sau minune, şi se va înfăptui semnul sau minunea despre care a vorbit şi va zice către tine spunând: „ Să mergem şi să slujim altor dumnezei, pe care nu i-au ştiut părinţii noştri” , să nu ascultaţi de glasul profetului”  .

Cu alte cuvinte Moise vrea să spună aşa: Dacă se va scula un profet şi va face minuni, sau va învia morţi, sau va curăţi leproşi, sau va vindeca betegi şi, după ce va fi făcut minunea, te va chema la necredinţă, să nu-i dai ascultare din pricina înfăptuirii minunii.

– De ce?

– Pentru că „ te ispiteşte Domnul Dumnezeul tău să vadă de-L iubeşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău”  .

Prin urmare, este clar că demonii nu-i vindecă pe oameni. Iar dacă uneori, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au vindecat pe vreunul, aşa cum vindecă oamenii, îngăduinţa aceasta s-a făcut spre cercarea ta, nu pentru că Dumnezeu nu ştie, ci ca tu să te înveţi să nu-i suferi pe demoni nici când vindecă. Dar pentru ce vorbesc eu de tămăduirea trupului? Dacă cineva te-ar ameninţa cu gheena ca să te lepezi de Hristos, nu primi! Dacă ţi-ar făgădui împărăţia cerurilor ca să te desparţi de Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, fugi de el, urăşte-l! Fii ucenicul lui Pavel! Mergi pe urma cuvintelor acelora pe care le-a strigat fericitul şi viteazul lui suflet: „ Sunt încredinţat, spune el, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”  .

Pe Pavel nu-l despart de dragostea lui Hristos nici îngerii, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare şi nici vreo altă făptură, iar pe tine te depărtează de Hristos vindecarea trupului? Ce iertare mai putem avea? Şi doar trebuie să ne fie despărţirea de Hristos mai înfricoşătoare decât gheena, trebuie să ne fie Hristos mai de dorit decât împărăţia cerurilor. Dacă suntem bolnavi, e mai bine să rămânem bolnavi decât să scăpăm de boală căzând în necredinţă. Dacă ne vindecă cel-rău, atunci mai mult ne vatămă decât ne ajută. Ne ajută trupul, care negreşit puţin mai târziu are să moară şi să putrezească, dar ne vatămă sufletul cel nemuritor. După cum răpitorii de copii îi momesc pe copii oferindu-le dulciuri, plăcinte şi jucării, şi astfel îi lipsesc de libertate şi chiar de viată, tot astfel şi demonii, făgăduind vindecare unui mădular trupesc, duc la pieire mântuirea sufletului.

Noi însă, iubiţilor, să nu îngăduim asta, ci să căutăm să scăpăm cu orice chip de necredinţă. N-ar fi putut Iov, înduplecat de femeia lui, să scape de nenorocirea care-l strivea hulind pe Dumnezeu? „ Zi un cuvânt (către Domnul), îi spune femeia lui, şi mori”  . Nu! Iov a voit mai degrabă să se chinuie, să i se topească toată carnea pe el, şi să îndure rănile acelea cumplite, decât să scape de chinurile ce-l striveau hulind pe Dumnezeu. Imită-l şi tu pe Iov! De ţi-ar făgădui cel-rău mii şi mii de izbăviri de bolile şi relele ce te copleşesc, nu te lăsa înduplecat, nu-l asculta, aşa cum n-a ascultat nici dreptul Iov de femeia lui! Preferă să continui a fi bolnav decât să-ţi pierzi credinţa şi mântuirea sufletului. Dumnezeu nu te părăseşte niciodată; ci voind să te facă mai strălucit, te lasă să cazi de multe ori bolnav. Rabdă dar, ca să auzi şi tu: „ Osândeşte-te că ţi-am vorbit tocmai ca să arăt că eşti drept!”  .

8. Ar trebui să spun mai multe decât am spus. Dar, pentru ca să ţineţi minte cele spuse, mă opresc aici grăind cuvintele lui Moise: „ Iau martori înaintea voastră cerul şi pământul”  , că dacă cineva, sau dintre voi cei de fată, sau dintre cei absenţi, se va duce să privească sărbătorile trâmbiţelor, sau va merge în sinagogă, sau se va sui la sinagoga Matroanei, sau va posti cu ei, sau va tine sâmbetele, sau va ţine alt obicei iudaic, mic sau mare, nevinovat sunt de sângele vostru.

Aceste cuvinte le voi arăta în ziua Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru mine, şi pentru voi! De le veţi da ascultare, vă vor da multă îndrăznire! Dar de nu le veţi asculta, sau îi veţi ascunde pe cei care le săvârşesc, cuvintele mele vă vor acuza! „ Căci nu m-am sfiit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu”  . Mai mult, am dat argintul meu la zarafi. Este datoria voastră acum să înmulţiţi argintul pe care l-aţi primit şi să folosiţi câştigul de pe urma predicii mele spre mântuirea fraţilor voştri. Spui că este greu şi supărător lucru să vesteşti astfel de cuvinte celor care săvârşesc aceste păcate? Greu şi supărător lucru este să taci! Tăcerea aceasta aduce pieire şi asupra voastră, a celor care îi ascundeţi pe făptaşi, şi asupra acelora care stau tăinuiţi, căci porneşte pe Dumnezeu cu război împotriva voastră. Cu mult mai bine este să fiţi urâţi de semenii voştri lucrând pentru mântuirea lor, decât să Se mânie Dumnezeu pe voi. De se supără semenul tău pe tine acum, cu nimic nu te va putea vătăma; dar, mai bine spus, îţi va mulţumi mai târziu că l-ai vindecat. Dumnezeu însă te va pedepsi cu cea mai grea pedeapsă dacă taci şi doseşti, făcând favor păgubitor semenului tău. Prin urmare, dacă taci, porneşti şi pe Dumnezeu cu război împotriva ta, şi-l vatămi şi pe fratele tău.

Dacă însă îl spui şi-l dai pe faţă, vei face ca şi Dumnezeu să pogoare mila Lui asupra ta, şi-l vei câştiga şi pe semenul tău; îţi vei face din el un prieten devotat, căci a cunoscut prin propria lui viaţă binefacerea pe care i-ai făcut-o. Să nu socotiţi dar că faceţi un bine fraţilor voştri dacă nu-i mustraţi cu toată asprimea când îi vedeţi că săvârşesc vreo faptă necugetată. Când ţi se fură o haină, nu-l socoteşti oare duşman şi pe cel care a văzut pe hoţ, iar nu numai pe făptaş?

Mama noastră obştească. Biserica, n-a pierdut o haină, ci un frate; l-a furat diavolul şi-l ţine acum în iudaism. Ştii cine a furat; îl ştii pe cel furat! Mă vezi pe mine aprinzând cuvântul învăţăturii ca pe o făclie, mă vezi căutând şi plân-   gând! Şi tu stai, taci şi nu mi-l spui? Ce iertare vei avea? Cum să nu te numere Biserica între cei mai mari duşmani ai ei? Cum să nu te socotească vrăjmaş şi trădător? Dar să nu dea Dumnezeu ca vreunul dintre cei ce aud sfătuirea aceasta să facă vreodată un astfel de păcat, încât să-l trădeze pe fratele său, pentru care a murit Hristos. Hristos Şi-a vărsat sângele pentru el! Tu nu vrei să spui nici un cuvânt pentru el? Nu, vă rog! Dimpotrivă, îndată ce veţi pleca de aici, grăbiţi-vă să vă duceţi la vânătoare! Fiecare dintre voi să-mi aducă un creştin cuprins de această boală! Dar, mai bine spus, să nu dea Dumnezeu să fie atâţia bolnavi! Doi sau trei dintre voi, sau chiar zece sau douăzeci, să-mi aducă unul, pentru ca în ziua aceea, văzând vânatul înlăuntrul plaselor, să vă întind mai bogată masa cuvântului. Dacă voi vedea că sfătuirea mea s-a prefăcut în faptă, cu mai multă râvnă voi vorbi pentru vindecarea lor şi mai mare va fi câştigul şi al vostru, şi al lor. Nu staţi dar nepăsători! Ci, cu toţii, vânaţi pe cei ce suferă de această boală: femeile pe femei, bărbaţii pe bărbaţi, robii pe robi, cei liberi pe cei liberi, copiii pe copii! Aduceţi-i aici duminica viitoare, pentru ca să dobândiţi laudă şi din partea mea, iar mai înainte de laudele mele să atrageţi asupra voastră de la Dumnezeu răsplata cea mare şi nespusă, care depăşeşte în măsură cu mult ostenelile ostenelilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Despre cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce

 

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

 

Scrisoarea a 28-a. Despre cele şapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce

 

Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?
Prima: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac ”. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.
A doua: „Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai ”. Această spusă a fost îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.
A treia: Femeie, iată fiul tău”. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub Crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iată mama ta. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.
A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Cuvintele acestea arată pe câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul este cel care pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a pătimit pe Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”
A cincea: Mie sete. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman Îţi dă buretele înmuiat în oţet. O singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie nouă.
A şasea: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale. Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.
A şaptea: „Săvârşitu-s-a”. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama. Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!

Ne vorbeste parintele Teofil Paraianu, despre Saptamana Patimilor

 

– Parinte Teofil, de ce se numeste acest rastimp Saptamana Patimilor sau Saptamana Mare?

 

– Rastimpul acesta pana la Sfintele Pasti, pana in Sambata cea Mare inclusiv, se numeste Saptamana Patimilor sau poate ca mai corect Saptamana Patimirilor Domnului Hristos, pentru ca in acest rastimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mantuitorului si evenimente premergatoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mantuirea noastra, lucruri de o importanta deosebita. De aceea saptamana aceasta se mai numeste si Saptamana Mare, saptamana in care ne gandim la lucruri mari si minunate, de importanta pentru fiecare dintre noi. Credinciosii in aceasta saptamana sunt cu mai multa grija in ceea ce priveste randuiala Postului, sunt cu mai multa luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac in mod deosebit in aceasta saptamana, slujbe mai lungi, slujbe mai adanci parca decat in alta vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, in dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fata de Mantuitorul care pentru noi si pentru a noastra mantuire s-a rastignit in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat, ca dupa aceea sa urmeze Invierea cea de-a treia zi, propovaduita de Scripturi si praznuita de noi la Sfintele Pasti. In primele zile ale Saptamanii Sfintelor Patimiri ale Domnului Hristos este randuit ca in Sfanta Biserica sa se spuna in chip de marturisire si de rugaciune urmatorul text liturgic: „Camara Ta Mantuitorule o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma miluieste”.

– In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

– Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresioneaza pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu implinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat inaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fratii sai care l-au vandut in Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vandut de Iuda, unul dintre ucenicii sai, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a tinut sa implineasca intru toate voia Parintelui Ceresc si sa ne fie noua pilda de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate cate s-au intamplat cu el. A fost iubit de parintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vandut in Egipt. A ajuns in Egipt si asezarea sufletului sau a fost probata intr-o ispita peste care a trecut. A ajuns in inchisoare invinuit fiind de pacate, el, care a tinut sa ramana fara de pacat, apoi ca talcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, insa a fost gasit drept intelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin infometare pe concetatenii sai si pe conationalii sai, pe care dupa aceea i-a adus in Egipt. De aceea Sfanta noastra Biserica il pomeneste cu cinstire ca un preinchipuitor al Mantuitorului.

Tot in aceasta zi de Luni binecuvantata, pomenim si o minune pe care a facut-o Domnul Hristos, o minune spre inteleptirea credinciosilor, pentru ca negasind smochine intr-un smochin neroditor, l-a blestemat sa se usuce si s-a uscat, iar Sfanta noastra Biserica pomenind aceasta intamplare, are in vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atragandu-le atentia ca suntem toti chemati spre rodire si ca Domnul Hristos asteapta ceva de la noi, si noi suntem datori sa-i oferim Mantuitorului virtutile noastre in loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mantuitorul este un fel de pilda pentru noi, ca sa stim ca Domnul Hristos rasplateste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci rasplateste si pedepseste si indaratniciile lor, si neangajarile lor spre bine. Se spune in Sinaxarul de la slujba de Luni, din Saptamana Patimilor ca Domnul Hristos nu si-a aratat niciodata puterea pedepsitoare asupra oamenilor – sa intelegem in vremea propovaduirii Sale – dar si-a aratat-o asupra unui smochin, ca sa se inteleaga din aceasta ca El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii sa se sileasca sa fie, nu sub blestem, ci sub binecuvantarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcatuire din Postul Sfintelor Pasti, in care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne indemnam pe noi insine sa nu dormitam, ci sa ne trezim si sa lucram pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic.

„Camasa Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste” (Luminanda).

– In Sfanta si Marea Marti se face pomenire de cele zece fecioare din Sfanta Evanghelie.

– In Martea Saptamanii celei Mari am facut pomenire, tot indrumati de Sfanta noastra Biserica, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele intelepte si despre fecioarele neintelepte. Este o pilda spusa de Domnul Hristos si pe care Sfanta noastra Biserica ne-o pune in fata constiintei in Martea cea Mare. Si noi, parcurgand Saptamana Sfintelor Patimiri, am pomenit marti pilda cu cele zece fecioare si pe cele zece fecioare, luand aminte si prin textele liturghice din ziua respectiva la cele cinci fecioare intelepte, care au avut untdelemn in candelele lor si care l-au intampinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el in camara nuntii si s-au bucurat de ospatul mirelui, in timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de intalnirea cu Mirele pentru ca au mers sa-si cumpere untdelemn pentru candelele lor. Aceasta pilda, Domnul Hristos ne-o pune in fata ca sa ne gandim la faptul ca trebuie sa fim intotdeauna pregatiti prin fapte bune pentru intampinarea Mirelui ceresc, sa fim alcatuiti prin faptele nostre cele bune ca sa putem lua parte la ospatul cel vesnic. Domnul Hristos ne indeamna la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheati si va rugati ca nu stiti cind vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfanta noastra Biserica ne invata in fiecare zi de marti din Saptamana Sfintelor Patimiri, ne-a invatat si in aceasta saptamana in ziua de marti, sa fim cu luare aminte la noi insine, la datoriile noastre, sa asteptam pe mirele ceresc cu inima iubitoare si cu fapte bune, ca si intru aceasta sa se preamareasca Tatal nostru cel din ceruri. In aceasta zi de marti, ca si in celelalte zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, pana miercuri inclusiv, la slujba de dimineata, la utrenie, se spun urmatoatrele cuvinte:

„Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iara netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

– In Sfanta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Parinti au hotarat sa se pomeneasca femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul, pentru ca aceasta s-a intamplat cu putin inainte de mantuitoarea Patima.

– In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, pomenire s-a facut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfanta noastra Biserica o prezinta si ca pe o femeie pacatoasa. In Sinaxarul zilei respective insa se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfanta noastra Biserica se opreste in mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca avand pretul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce insemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca. Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa, si sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura intre vinderea lui Iuda, intre faptul ca Iuda l-a vandut pe Mantuitorul, si femeia careia i s-au dezlegat pacatele de catre Domnul Hristos. Iar Sfanta noastra Biserica face si ea aceeasi legatura, iar in legatura cu femeia pacatoasa ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. „Doamne”, zicem noi catre Domnul Hristos, „femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, „si luand randuiala de mironosita”, deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, „aducand mir de mult pret”, dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcatuire extraordinar de frumoasa si minunata, o alcatuire impresionanta pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o maretie unica si ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul si-n aceasta zi in care ne gandim la ceea ce s-a intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).

„Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila” (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcatuire a Casianei monahia, Triod).

– In Sfanta si Marea Joi, dumnezeiestii Parinti care au randuit pe toate bine, urmand predaniilor dumnezeiestilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat sa praznuim patru lucruri: sfanta spalare a picioarelor, Cina cea de taina, adica predarea infricosatoarelor Taine, rugaciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vanzarea Domnului.

– Dupa evenimentele pe care le-am pomenit in primele trei zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, am ajuns sa ne gandim si la cele petrecute si in Joia premergatoare patimirilor Domnului, si ne-am bucurat de toate cele ce au randuit Parintii cei duhovnicesti sa fie pomenite in Biserica si de catre toti credinciosii. Ne-am oprit cu bucuria de a intelege maretia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spalat picioarele ucenicilor Sai. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spala picioarele omului si care a randuit ca si noi sa facem la fel. Pentru ca a zis apoi: „Voi ma numiti pe mine Invatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu Domnul si Invatatorul v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora, pilda v-am dat voua ca si voi sa faceti la fel” (In. 13, 14). Este o porunca a Mantuitorului ca sa fim unii fata de altii cinstitori, de a ne smeri unii in fata altora, de a fi curatitori ai fratilor nostri. Pentru ca duhovniceste asta inseamna si la asta suntem chemati de catre Domnul Hristos.

Am pomenit apoi Cina cea de taina, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos impreuna cu ucenicii sai inainte de Sfintele Sale Patimiri, cand a randuit ca cele ce le-a facut El atunci, acolo, sa se faca in continuare spre pomenirea Lui, caci luand paine in sfintele, preacuratele si fara prihana mainile sale a sfintit, a binecuvantat, a frant si a dat ucenicilor sai, zicand: „Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul dupa cina zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Mt. 26, 26-27). In Sfanta Evanghelie de la Luca si in Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel se afirma ca Domnul Hristos dupa ce a spus aceste cuvinte a randuit: „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), si aceasta o facem si noi la fiecare Sfanta Liturghie, cand ne aducem aminte de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatalui, si de cea de-a doua slavita iarasi venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mantuitorului, si le oferim lui Dumnezeu in general, zicand: „Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Acestea le facem la fiecare Sfanta Liturghie, dar le pomenim in chip deosebit in Joia cea Mare, cand pomenim Cina cea de taina in pomenirea cea de peste an. Am facut si aceasta in Joia cea Mare.

Noi pomenim si am pomenit in Joia cea Mare si rugaciunea din gradina Ghetsimani, cand Domnul Hristos L-a rugat pe Tatal ceresc sa treaca paharul suferintelor de la El daca este cu putinta si a precizat ca vrea sa implineasca voia Parintelui ceresc, pentru ca a zis: „Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implineasca” (Mt. 26, 39). Este rugaciunea de care pomenesc sfintii evanghelisti si pe care o pomenim si noi in Joia cea Mare, si la care e bine sa ne gandim si noi, si ne gandim de fapt, si cand putem sa ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi datator de orientare, in sensul ca si rugaciunea noastra trebuie sa fie o rugaciune cat mai adanca, o rugaciune totala. Mai pomenim si prinderea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui in gradina Ghetsimani, cand Iuda l-a sarutat si i-a zis” „Bucura-te, Invatatorule” (Mt. 26, 49), si cand cei care au venit impreuna cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus sa-l chinuiasca. In fata Sfantului Potir cu dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mantuitorului: „Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”.

In aceasta Joi minunata si vrednica de tinut minte, Sfanta noastra Biserica ne conduce sa vorbim cu Mantuitorul si sa zicem:

„Cand maritii ucenici, la spalarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege pe Tine, Judecatorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spanzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesatios, cel ce a indraznit unele care acestea asupra Invatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie”.

– In Sfanta si Marea Vineri se praznuiesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face inca pomenire si de marturisirea mantuitoare facuta pe cruce de talharul recunoscator, care a fost rastingnit impreuna cu El.

– Astazi, in Vinerea cea Mare, Vinerea Patimirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferintele Domnului pentru noi si pentru a noastra mantuire, de scuiparile, de bataile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de rastignirea pe cruce si de moartea pe cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au facut pentru noi si pentru a noastra mantuire. Ne-am pregatit vreme indelungata pentru aceste intampinari, pentru aceste ganduri si simtaminte care ne pun in legatura cu iubirea Mantuitorului aratata pe cruce, ne pune in legatura cu jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos adusa pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem sa apreciem aceste patimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mantuirea noastra si in masura in care le intelegem sau intelegem ceva din ele, stam si noi in fata Domnului Hristos, in fata crucii, stam impreuna cu Sfantul Ioan Evanghelistul si cu Maica Domnului in apropierea crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si invatam de la El sa iertam pe vrajmasii nostri. Caci Domnul Hristos a zis: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Lc. 23, 34), iar aceasta a zis-o despre rastignitorii Sai. Invatam de la Domnul Hristos sa ne incredintam toate ale noastre in mainile lui Dumnezeu, caci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis catre Dumnezeu: „Parinte, in mainile Tale imi dau duhul meu” (Lc. 23, 46). Invatam de la Domnul Hristos sa implinim toate lucrurile pana la deplinatatea lor. Caci il auzim pe Domnul Hristos zicand: „Savarsitu-s-a” (In. 19, 30). Invatam de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre maretia pocaintei, pentru ca talharul cel bine cunoscator, care si-a dat seama ca pentru pacatele lui patimeste, ca pentru ale lui pacate este rastignit impreuna cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis catre Mantuitorul: „Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”, iar Domnul Hristos i-a raspuns: „Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu mine in Rai” (Lc. 23, 42-43). Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca sa intelegem cat mai bine cele ce s-au facut pentru noi si intelegandu-le, recunostinta noastra sa fie cat mai deplina. Condusi de Sfanta noastra Biserica in aceasta zi de Vinere Mare, in aceasta zi de Vineri intunecata si luminata. Intunecata pentru ca s-a intunecat soarele si s-a cutremurat pamantul, dar si luminata, pentru ca-i luminata de iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care se arata Dumnezeu Insusi, Cel ce este iubire; intru aceasta zi binecuvantata de Dumnezeu ne indemnam unii pe altii cu cuvintele Bisericii si zicem:

„Pe cel ce S-a rastignit pentru noi veniti toti sa-L laudam ca pe acesta L-a vazut Maria – e vorba de Maica Domnului – pe cruce si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”.

– In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea dumnezeiasca si trupeasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricaciune a fost mutat spre viata vesnica.

– Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu in Sambata cea Mare inmormantarea Domnului Hristos, petrecerea in mormant a Mantuitorului nostru. Vom avea in vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastra mantuire in aceasta zi. Si anume, il vom avea in vedere pe Mantuitorul Cel ce a fost in mormant cu trupul, in iad cu sufletul si in Rai ca un Dumnezeu cu talharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul in mormant, si cu sufletul in iad, si impreuna cu talharul cel mantuit in Rai. E o zi in care ne aratam nedumerirea si totodata convingerea ca moartea s-a intamplat in viata, ca Viata a primit moartea. Caci zicem: „In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase, si imparatia iadului Tu ai zdrobit”. Ne gandim la Mantuitorul nostru Iisus Hristos in care se intalnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despartirea sufletului de trup si viata prin faptul ca vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: „Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie”. Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea. Pentru ca noi aducem aminte de moartea celui fara de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fara sa moara cu dumnezeirea, si in cazul acesta ne minunam de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uitam de invierea Lui. „Desi rabzi rastignire”, am zis in vinerea cea mare, „Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”. Si putem spune in continuare: „Desi esti in mormant, Tu esti Dumnezeul meu”. In aceasta sambata a tacerii suntem chemati de Sfanta noastra Biserica in cuprinsul Sfintei Liturghii sa tacem cu gandurile noastre iscoditoare si sa zicem:

„Sa taca tot trupul omenesc si nimica pamantesc in sine sa nu gandeasca, caci Imparatul Imparatilor si Domnul Domnului merge sa se junghie si sa se dea de mancare credinciosilor. Si merg inaintea Lui puterile ingeresti cu toata domnia si stapania, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, fetele acoperindu-si si cantand cantarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

Asa se spune la Sfanta Liturghie. Asa trebuie sa spunem si noi in constiinta noastra, asa trebuie sa gandim si noi despre tainele mai presus de intelegere. Sa taca firea omeneasca cu gandurile ei pamantesti si sa auda, sa asculte, sa vada pe cei care il insotesc pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in moarte si prin moarte spre invierea cea de a treia zi, pe care o asteptam si pentru care ne-am rugat sa o ajungem ca sa ne inchinam Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos fara de osanda si sa ne impacam cu toti. Sa le zicem frati celor ce ne urasc pe noi si asa, in ziua Invierii sa strigam: „Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.

Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul intregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite rugaciune catre Dumnezeu: „Da-ne noua, Bunule sa luptam lupta cea buna, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si Sfintei Invieri”. Am ajuns in ziua Sfintei Invieri, am ajuns sa ne inchinam Sfintei Invieri. Biserica insa ne cere ceva anume si zice:

„In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.

Intrebarea fireasca pentru fiecare dintre noi este: Ne inchinam cu adevarat Sfintei Invieri? Le zicem frati celor ce ne urasc pe noi? Suntem binevoitori fata de toti oamenii? Daca da, atunci suntem fericiti, pentru ca traim Ziua Invierii intru care dorim sa ne luminam. Spunem ca Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viata si de pe pamant la cer. Chemam cerul si pamantul sa se veseleasca si zicem: „Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta ca Hristos a inviat, veselia cea vesnica”. Pentru ca stim ca „praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul altei vieti vesnice”. Si de aceea „laudam pe Pricinuitorul, adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit”. Avem bucuria sa vedem pe „Soarele dreptatii tuturor viata rasarind”, ne gandim la lumina Invierii, la bucuria izvorata din mormantul cel datator de viata al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucuram si noi impreuna cu uncenicii Mantuitorului, care s-au bucurat vazandu-l pe Domnul (In. 20, 20) si raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur, care zice:

„Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin”.

In aceasta atmosfera traind, suntem cu adevarat oameni care praznuim Invierea Mantuitorului si dam slava celui ce a inviat din morti cu moartea pe moarte calcind.

„Hristos a inviat, ce vorba sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimi-ti canta
De cate ori crestine tu auzi.
Hristos a inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in adevar,
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersic si de mar.
In stupii de albine fara gres,
In vantul care sufla mangaios,
In ramura-nflorita de cires.
Dar, vai, in suflet ti-a-nviat Hristos?
Ai cantarit cu mintea ta, crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland?
Te simti macar acum pornit spre bine?
Macar acum te simti mai bun, mai bland?
Simti tu topita-n suflet vechea-ti ura?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?
O, daca aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a inviat!”

Pricesne in Saptamana Patimilor